pe canapea

Horrible Bosses

2011-10-02T19:15:00.000+03:00

Regie: Seth Gordon
Distribuţie: Kevin Spacey, Jennifer Aniston, Colin Farrell, Jason Bateman, Charlie Day, Jason Sudeikis, Jamie Foxx
Apariţie: 2011
Produs de New Line Cinema/Rat Entertainment

La noi: Şefi de coşmar

Două dimineața + lipsă de somn = întotdeauna alegeri proaste. Dar ce poate să te adoarmă mai bine decât un film despre care știi din start că n-o să-ți placă, nu?

Povestea:
Pentru Nick, Kurt şi Dale, viaţa la muncă a devenit un adevărat coşmar. Cum niciunul dintre ei nu-şi permite să demisioneze, singurul lucru care le-ar putea uşura existenţa ar fi să-şi pună cu botul pe labe şefii abuzivi. Într-o zi, cei trei prind curaj şi apelează la un fost puşcăriaş, cu care cred că vor urzi planul perfect pentru a-i scoate din peisaj pe tirani.

Ce m-a ţinut pe canapea:
E clar, comediile de genul acesta nu sunt pentru mine. Tot încerc să găsesc una care să mă amuze, dar nici „The Hangover”, nici „Bridesmaids”, nici asta nu m-au făcut să râd aproape deloc, deci probabil că n-o să mă mai las păcălită de reclame și o să rămân la alte genuri de filme care să mă stimuleze intelectual ceva mai mult. Dar, pentru că sunt la capitolul „chestii bune”, hai să-l menționez pe Colin Farrel, pe care nu m-am gândit niciodată că o să-l văd într-un rol de acest tip. Jamie Foxx a fost și el oarecum amuzant, dar cam atât.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Nici nu prea știu de unde să încep. Am tot așteptat să mă amuze vreo glumă sau vreo scenă, dar după vreo jumătate de oră am renunțat și am lăsat filmul să meargă pe fundal în timp ce am găsit ceva mult mai interesant de făcut: Solitaire pe telefon. Partea bună este că măcar filmul și-a începlinit cu succes rolul pe care i-l rezervasem: să mă facă să adorm.
Sunt fan al parodiilor, dar ridicolul personajelor - în special al celui interpretat de Jennifer Aniston - m-a făcut mai curând să casc decât să râd. Nici unul dintre ele nu este dezvoltat pentru a ne face să înțelegem de ce se comportă în felul în care o fac.
Cât despre personajele principale, acestea sunt mult prea stupide pentru a fi cât de cât realistice. În loc să mă amuze incompetența lor, mai mult m-a enervat.
Nu mai vorbesc de stereotipurile care sunt atât de evidente încât frizează ridicolul.

Decizie:
Încerc să-mi dau seama dacă sunt eu absurdă, dar filmul nu are pic de substanță. Este exagerat, ridicol și complet rupt de realitate. Am văzut foarte puține filme care să mă plictisească mai mult decât „Șefi de coșmar”.

Friends with Benefits

2011-09-06T18:18:00.000+03:00

Regie: Will Gluck
Distribuţie: Justin Timberlake, Mila Kunis, Patricia Clarkson, Jenna Elfman, Richard Jenkins, Woody Harrelson
Apariţie: 2011
Produs de Screen Gems/Castle Rock Entertainment/Zucker Productions/Olive Bridge Entertainment

La noi: Prietenie cu folos

Nu prea mai am răbdare în ultima vreme să mă uit la filme, pentru că am devenit obsedată de serialele TV. Totuși, dacă mă plictisesc foarte tare, mai dau drumul la câte o comedioară ca să treacă timpul. Așa am ajuns să văd „Friends with Benefits”, de la care nu am avut nici un fel de așteptări, deși trailer-ul mi-a dat impresia unui film bunicel, cel puțin pentru genul din care face parte.

Povestea:
Jamie și Dylan devin foarte buni prieteni după ce ea îi face lui rost de o slujbă la New York. Pentru că nu cunoaște pe nimeni în oraș, Dylan începe să petreacă foarte mult timp cu Jamie, amândoi având dificultăți în a păstra o relație amoroasă. Cei doi ajung la o înțelegere care pare ideală - să aibă o relație bazată exclusiv pe sex, fără implicare emoțională, păstrând, în același timp, prietenia care îi leagă. Dar lucrurile nu merg niciodată așa cum au fost plănuite...

Ce m-a ţinut pe canapea:
Mila Kunis. Am un girl-crush pentru actrița de origine ucrainiană de când am văzut-o în „Black Swan”. Kunis este șarmantă și se achită cu ușurință de sarcina de a face un rol de comedie chiar și în momentele cele mai lente ale filmului, demonstrând că poate fi o actriță multivalentă.
Actorii din rolurile secundare. Patricia Clarkson în rolul mamei lui Jamie și Woody Harrelson făcând un rol de homosexual ridicol (dar care se detașează de obișnuitele clișee) sunt în centrul celor mai amuzante scene ale filmului, Harrelson având de departe cele mai bune replici, deseori șocând prin lucrurile pe care personajul lui pretinde că le face. Richard Jenkins aduce necesarul element emoțional, interpretându-l pe tatăl lui Dylan, care suferă de sindromul Alzheimer, iar Jenna Elfman, despre care nu am mai auzit nimic în ultimii ani, face și ea un rol decent.
Prima jumătate a filmului. „Friends with Benefits” începe ca o satiră la adresa comediilor romantice, Mila Kunis având chiar o scenă în care se „răzbună” pe un poster al filmului „The Ugly Truth”. Pelicula adresează multe din stereotipurile care ne sunt băgate pe gât constant de comediile romantice și multe dintre dialogurile de început sunt amuzante, mai ales în comparație cu „filmele” pe care Jamie și Dylan la urmăresc la televizor.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Justin Timberlake. Recunosc că aveam așteptări foarte scăzute de la el și nu m-a surprins deloc să văd cum se chinuie să pară amuzant. Cei doi actori din rolurile principale au destulă chimie între ei pentru a convinge publicul cu o poveste de dragoste, dar Timberlake nu excelează cu nimic, iar interpretările lui muzicale mă fac să mă întreb dacă e aceeași persoană care mai și cântă din când în când.
Lipsa de originalitate. Am fost surprinsă să văd două filme lansate în același am care abordează exact aceeași temă, celălalt fiind „No Strings Attached”, cu Ashton Kutcher și partenera Milei Kunis din „Black Swan”, Natalie Portman.
A doua parte a filmului, care cade, inevitabil, în clișeele de care - cu atâta efort - încearcă să facă mișto în primele scene. Am fost extrem de dezamăgită de modul în care au evoluat lucrurile după ce Jamie și Dylan și-au dat seama că s-au îndrăgostit unul de altul. Filmul a devenit lent, neamuzant și extrem de previzibil.

Decizie:
Nu îmi pare neapărat rău că am pierdut două ore uitându-mă la el, dar „Friends with Benefits” nu este un film pe care să-mi doresc să-l mai revăd vreodată.

X-Men: First Class

2011-07-21T01:31:00.004+03:00

Regie: Matthew Vaughn
Distribuţie: James McAvoy, Michael Fassbender, Kevin Bacon, Rose Byrne, Jennifer Lawrence, Álex González, January Jones
Apariţie: 2011
Produs de Bad Hat Harry Productions/Donners' Company/Marvel Enterprises/Twentieth Century Fox Film Corporation

La noi: X-Men: Cei dintâi

În lumea amatorilor de benzi desenate, 80% din vânzări se duc înspre două mari nume în acest domeniu: DC Comics și Marvel. Dacă cei de la DC sunt răspunzători pentru ultra-cunoscuții eroi Superman, Batman, Wonder Woman, Flash, Green Lantern, cei de la Marvel i-au creat pe Spider-Man, Iron Man, Fantastic Four, Hulk și X-Men. Eu sunt, în principal, fan Marvel, pentru că nu-mi place orientarea ultra-americană a celor de la DC, dar și pentru că eroii mei preferați vin de la la ei.
Am așteptat multă vreme „X-Men: First Class”. Ultimul film care a fost scos („X-Men Origins: Wolverine”) nu s-a ridicat la așteptările mele, deși îl avea în prim plan pe Logan/Wolverine, de departe eroul meu preferat, și nu doar pentru că rolul e jucat de Hugh Jackman. E normal ca, atunci când lucrezi cu o franciză, nu toate filmele să fie extraordinare, dar trailerul de la „First Class” mi-a dat speranțe într-o revenire la calitatea primelor două din serie.
Pentru cei care cunosc istoria X-Men din benzile desenate, pelicula poate apărea dezamăgitoare. Începuturile academiei, primii recruți, colaborarea cu autoritățile, legătura dintre Xavier și Magneto, precum și modul în care Xavier a devenit paraplegic au fost complet schimbate. Probabil că acest lucru a fost făcut pentru a da mai multă continuitate acțiunii, pentru că istoria originală se petrece pe o perioadă mult mai mare de timp. Dacă facem abstracție de acest aspect, „First Class” devine unul dintre cele mai bune filme ale seriei, rivalizând cu spectaculosul „X2”.

Povestea:
În anii '60, în plin război rece, tensiunea dintre Statele Unite și Rusia se intensifică și apare criza rachetelor din Cuba. Tot acum, lumea descoperă existența mutanților. Telepatul Charles Xavier lucrează cu CIA-ul pentru a descoperi, a antrena și a crea o echipă de mutanți care să ajute la menținerea păcii.
Erik Lehnsherr este un tânăr mutant care a supraviețuit experimentelor la care a fost supus în lagărul de concetrare de la Auschwitz și care caută să se răzbune pe doctorul Klaus Schmidt, alias Sebastian Shaw, cel care l-a torturat și i-a ucis mama. Charles îl convinge pe Erik să se alăture echipei sale și să lucreze împreună pentru a-l prinde pe Shaw, care, evident, este și el tot mutant.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Curiozitatea de a vedea cum va fi transpusă pe ecran povestea lui Charles Xavier și a prieteniei acestuia cu cel care va deveni, mai târziu, Magneto. Cum spuneam la început, aceasta a fost mult schimbată, până la punctul în care este de nerecunoscut pentru fanii benzilor desenate. Cu toate acestea, nu pot spune că adaptarea este slabă, ci doar diferită, așa că nu am fost foarte dezamăgită. Lumea Marvel este în continuă schimbare și chiar și benzile desenate reinventează câteodată faptele, astfel încât era necesar ca un film care să concentreze în două ore esența prieteniei și, mai apoi, a diferendelor dintre Profesorul X și Magneto să recurgă la câteva schimbări. Complexitatea relațiilor dintre personaje, acțiunea și jocul actorilor m-au făcut să uit repede de multiplele discrepanțe față de istoria originală.
Vorbind de actori, majoritatea se achită cu brio de rolurile care le-au fost repartizate și ne aduc pe ecran personaje complexe și bine realizate. James McAvoy, cel pe care l-am adorat în „Becoming Jane”, „Atonement”, „Penelope” și, mai nou, în „Gnomeo and Juliet”, face unul dintre cele mai reușite roluri ale carierei. Nu e ușor pentru un actor să reinventeze un personaj consacrat, mai ales când acesta a fost interpretat de un actor de talia lui Patrick Stewart, dar McAvoy a păstrat esența caracterului din primele patru filme, reușind în același timp să-l adapteze propriului stil. Michael Fassbender, care avea și el o misiune grea, aceea de a reinterpreta un Magneto perfectat de-a lungul timpului de Ian McKellen, l-a umanizat pe Erik Lehnsherr și ne-a ajutat să înțelegem cum și, mai ales, de ce a devenit Magneto eroul negativ de mai târziu.
Nici actorii din rolurile secundare nu sunt mai prejos. Rose Byrne este extrem de convingătoare în rolul primei iubiri a Profesorului X, chiar dacă filmul ne-o prezintă pe Moira MacTaggert în postura de agent CIA și nu în cea de doctor genetician. Tinerii Jennifer Lawrence (Raven/Mystique), Nicholas Hoult (Hank McCoy/Beast) și Lucas Till (Alex Summers/Havok) sunt surprinzători în transpunerea complexității personalității personajelor și a trăirilor acestora. Kevin Bacon este și el superb, așa cum, de altfel, ne-a obișnuit de-a lungul timpului.
Relația dintre Charles și Erik. Deși începuturile prieteniei dintre ei au fost reinventate, esența a fost menținută. „First Class” ne povestește depre cum au devenit cei doi prieteni foarte buni, despre visele lor de a schimba lumea și despre cum au ajuns să se afle, la sfârșit, pe părți diferite ale baricadei. Ambele personaje sunt fascinante și, pe parcursul filmului, spectatorul are ocazia să vadă și să înțeleagă diferitele lor viziuni asupra a ceea ce este bine și cum ar trebui să procedeze. Avem ocazia de a vedea cum acționează și cum influențează fiecare viețile celorlalți mutanți (cel mai bun exemplu aici este modul în care Erik o face să înțeleagă pe Raven că imaginea nu contează). McAvoy și Fassbender se completează foarte bine, aducând pe ecran una dintre cele mai complexe și mai bine realizate bromances pe care le-am văzut în multă vreme. Când cei doi sunt împreună pe ecran, orice altceva se estompează.
Evoluția lucrurilor. Deși știm dinainte ce se va întâmpla - Charles ajunge în scaun cu rotile, Magneto devine antagonistul principal al lui, iar Mistique i se alătură -, acțiunea este atât de bine realizată încât acest lucru ajunge în plan secundar. Avem parte de surprize, de efecte speciale bune, de umor și momente emoționante care mi-au menținut interesul treaz pe parcursul celor două ore. A fost genială ideea de a-l aduce înapoi pe Bryan Singer, producătorul care a lucrat la „X-Men” și „X2”.
Încadrarea. Decorurile și costumele sunt excelente și potrivite perioadei în care se desfășoară acțiunea. De asemenea, filmul se folosește de evenimente reale - Războiul Rece și criza rachetelor din Cuba - pentru a motiva acțiunile personajelor.
Cele două minute în care apare Hugh Jackman/Wolverine (chiar dacă legătura lui cu X-Men apare mult mai târziu în benzile desenate).

Ce mi-a plăcut mai putin:
Pe partea negativă, de menționat este non-performanța lui January Jones, care nu face nimic altceva în afară de a arăta sexy. În universul Marvel, Emma Frost este un caracter extrem de complex, în schimb rolului făcut de Jones îi lipsește spiritul.
Aș fi preferat ca, cel puțin la nivel de membri ai originalei echipe X-Men, să se păstreze lucrurile așa cum au fost imaginate în comics. Beast este singurul care a fost păstrat, în timp ce Warren Worthington III/Angel a fost reinventat într-o stripteuză. Deși personajele din film sunt bine realizate, mi-aș fi dorit să-i văd pe Cyclops, Iceman și Marvel Girl/Jean Grey în locul lor.

Decizie:
„X-Men: First Class” a reușit să readucă acțiunea de calitate și personajele bine conturate în această franciză ale cărei ultime două filme au fost dezamăgitoare. Filmul se bate cu „X2” pentru primul loc în preferințele mele și este un must-see pentru fanii Marvel și amatorii benzilor desenate. Este, probabil, cel mai bun film de gen făcut în ultimii ani.

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2

2011-07-19T22:07:00.001+03:00

Regie: David Yates
Distribuţie: Daniel Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson, Ralph Fiennes, Alan Rickman
Apariţie: 2011
Produs de Heyday Films/Moving Picture Company (MPC)/Warner Bros. Pictures

La noi: Harry Potter şi Talismanele Morţii - Partea 2

Într-o atmosferă glacială, grație aerului condiționat pe care cei de la Cinema Pro l-au dat la maxim, am văzut sâmbătă ultima parte a francizei „Harry Potter” fără așteptări prea mari, pentru că Partea 1 m-a plictisit, dar dorind totuși să văd cum se termină, pentru că nu am citit cărțile. La o primă impresie, filmul a fost finalul perfect al celor zece ani de aventuri ale tânărului vrăjitor. Cu toate acestea, se putea mai bine.

Povestea:
Harry, Ron și Hermione continuă aventurile începute în Partea 1, dorind să găsească și să distrugă ultimele 3 Horcruxuri, responsabile pentru nemurirea Lordului Voldemort. Bătălia finală dintre bine și rău se apropie, iar Harry află adevărul despre legătura dintre el și Voldemort și detalii despre familia lui și despre misiunea pe care o are de îndeplinit.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Acțiunea este bine realizată și oarecum fluentă. Puține sunt momentele în care stagnează. Confruntarea este destul de tensionată pentru a nu lăsa spectatorul să se plictisească și avem parte atât de scene senzaționale prin urgența lor, cât și de destulă emoție pentru a stârni câteva lacrimi la privitorii ceva mai sensibili. Deși inițial nu am înțeles nevoia de a transpune ultima carte în două filme, după vizionarea ultimei părți mi-am dat seama că două ore ar fi fost mult prea puțin și abundența detaliilor a făcut necesară această abordare.
Scenografia. Eduardo Serra, care a lucrat și la prima parte, nu este un novice și nominalizarea la Oscar pentru scenografia realizată pentru „Fata cu cercel de perlă” o dovedește. Atmosfera mohorâtă, pe alocuri sinistră din prima parte este continuată și aici. Scena cu elevii de la Hogwarts aliniați și păziți de Dementori este demnă de cele mai bune filme cu zombies. Față de prima parte, care este marcată de sentimentul de izolare al celor trei eroi, ce se văd obligați dintr-o dată să lupte singuri, partea a doua este înțesată de momente tensionate și de acțiune, ceea ce face filmul mult mai atractiv pentru privitorul obișnuit. În particular, scena de la Gringotts este extrem de bine realizată, accentul punându-se pe efecte speciale extraordinare care fac ca apariția filmului în 3D să aibă, oarecum, un sens.
Acest ultim film ne dă (o parte din) răspunsurile la întrebările pe care ni le-am pus de-a lungul timpului cu privire la evenimente din trecut și la anumite personaje (vezi apariția căprioarei în precedentele filme sau moartea lui Dumbledore).
Dincolo de evoluțiile cu care principalii actori ne-au obișnuit de-a lungul timpului și a căror calitate a rămas mai mult sau mai puțin aceeași, două nume au avut pentru mine impactul cel mai mare. Alan Rickman nu a fost o surpriză, titratul actor făcând un rol incredibil și în această ultimă parte, în care cunoaștem un alt Severus Snape. Surprinzător a fost Matthew Lewis, interpretul lui Neville Longbottom. Din fericire, Yates i-a dat destul timp pentru a se desfășura în voie și a ne arăta ce poate. Evoluția personajului în sine este fascinantă, de la fricosul puști din „Harry Potter și Piatra Filosofală” la neînfricatul tânăr vrăjitor care luptă până la sfârșit alături de cei trei eroi.
„Răzbunarea” lui Snape. Detestat timp de zece ani, Snape își arată adevărata față în aceasă ultimă parte a francizei, făcând povestea lui cea mai extraordinară și emoționantă dintre toate. Interludiul este perfect în rolul său de catalizator pentru bătălia finală și înțelegerea sacrificiului pe care trebuie să îl facă Harry.
Sărutul dintre Ron și Hermione, atât de așteptat de toată lumea. Momentul nu a fost exagerat și Yates se pare că a învățat să nu pună mai mult accent decât trebuie pe aspectele romanțioase.
Coloana sonoră a lui Alexandre Desplat. În ultima vreme sunt obsedată de coloanele sonore ale filmelor și observ acest detaliu mult mai mult decât înainte. Alexandre Desplat, care și el a lucrat la „Fata cu cercel de perlă” și este unul dintre preferații mei, a intensificat filmul prin muzica perfect acordată la nevoile evoluției acțiunii și la trăirile personajelor.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Filmul ar fi arătat la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, în 2D. Nu înțeleg obsesia de a lansa orice film de acțiune în 3D, mai ales dacă nu a fost filmat așa inițial, așa cum este și cazul lui „Harry Potter și Talismanele Morții”. Scena de la Gringotts nu justifică transpunerea întregului film în 3D.
Multe dintre personaje nu sunt prezente atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Helena Bonham-Carter are 5 replici tot filmul. Scena morții lui Fred nu este deloc arătată, nici explicată mai târziu. Nu știm cum a murit Lupin, nici care e faza cu fiul lui, care nu este menționat deloc de-a lungul francizei până în momentele finale.
Scopul transpunerii ultimei cărți în două filme a fost ca ecranizarea să fie cât mai precisă, cu toate acestea multe lucruri rămân neexplicate, cum ar fi semnificația Horcuxurilor, care era destul de importantă (cel puțin despre potir nu se spune absolut nimic).
Prea mult Harry. Înțeleg că este protagonistul francizei, cu toate acestea aș fi vrut să-i văd pe Ron și Hermione mai mult.
Finalul. Am aflat că și cartea prezintă lucrurile „după 19 ani”, dar finalul e slab realizat, simplu, fără emoție, iar actorii, deși relativ machiați, nu arată nici unul de 40 de ani.

Decizie:
În mod cert, este un film care trebuie văzut, mai ales pentru fanii Harry Potter. David Yates a prins în sfârșit spiritul poveștii și a realizat un final mai mult decât spectaculos al celor zece ani de aventuri. Cu toate acestea, pentru cei ca mine, care nu au citit cărțile, faptul că multe lucruri rămân în aer este un mare minus.

Down with Love

2011-07-19T18:12:00.002+03:00

Regie: Peyton Reed
Distribuţie: Renée Zellweger, Ewan McGregor, Sarah Paulson, David Hyde Pierce
Apariţie: 2003
Produs de Fox 2000 Pictures/Regency Enterprises

La noi: Jos cu dragostea!

„Down with Love” este un film pe care l-am revăzut pentru că titlul nu-mi amintea de nimic şi avusesem impresia că era ceva nou. Aşa sunt eu, ca Dori din „Finding Nemo”, cu memoria scurtă, mai ales când e vorba de denumiri din astea neinspirate. Până să mă prind eu că e o peliculă tare roz (la propriu, de data asta) şi o mai are şi pe donşoara Zellweger în rolul principal, mă lăsasem deja prinsă de acţiune.

Povestea:
În anii '60, când rolul femeii era să stea la cratiţă, Barbara Novak scrie o carte care dă peste cap societatea. Ea le îndeamnă pe femei, în „Down with Love”, să renunţe la bărbaţi şi să ia controlul asupra propriei vieţi pentru a fi fericite. Afemeiatul jurnalist Catcher Block intră sub acoperire, dorind să o cucerească pentru a demonstra că autoarea nu e chiar atât de independentă pe cât trâmbiţează. Cine va cuceri pe cine rămâne de văzut...

Ce m-a ţinut pe canapea:
Dincolo de statutul de comedie romantică pe care l-a „câştigat”, „Down with Love” e o satiră şi, în acelaşi timp, un omagiu adus filmelor romanţioase ale anilor '60. Atmosfera creată, replicile, pronunţia, cuvintele alese, îmbrăcămintea şi aşa mai departe sunt foarte plastice, foarte exagerate, artificiale chiar (ceea ce iniţial m-a enervat, dar, în contextul realizat şi având în vedere subiectul abordat şi sursa de inspiraţie, sunt, de fapt, cât se poate de originale).
Distribuția. Față de alte filme în care am văzut-o, Renée Zellweger reușește să intre în caracter foarte bine. Ea însăși oarecum extravagantă, s-a adaptat rolului de feministă a anilor '60 cu ușurință. Ewan McGregor, un favorit de-al meu, se potrivește și el foarte bine rolului și reușește să fie elegant, cuceritor, detestabil și vulnerabil, toate acestea pe parcursul filmului și deseori în aceeași scenă. Chimia dintre ei este reală și cuplul dă bine pe ecran. Scena în care cei doi vorbesc la telefon, prezentată în stilul split-screen al filmelor vechi, este extrem de amuzantă. David Hyde Pierce, cunoscut mai ales pentru rolul său din „Frasier”, este excelent, iar Sarah Paulson este plină de viață și foarte carismatică.
Scenografia. Totul la acest film amintește de un clasic Doris Day. Moda anilor '60 este foarte bine recreată de Daniel Orlandi. Îmi plac la nebunie costumele pe care Renée le-a purtat de-a lungul filmărilor, machiajul și coafurile. Decorurile sunt și ele un omagiu adus cinematografiei acelor vremuri, de la falsul New York de pe fundalurile pictate la modul în care sunt filmate scenele din mașină.
Evoluția finală a poveștii. Spre lauda sa, filmul nu se sfârșește într-un sentimentalism ridicol, punând-o pe feminista Barbara Novak într-un cadru domestic, ci admite egalitatea dintre sexe și păstrează esența personalității eroilor.
Genericul final. Cei care au răbdare să-l urmărească vor fi răsplătiți cu o scenă demnă de cele mai bune musical-uri și-l vor întrezări pe McGregor cel din „Moulin Rouge”, precum și pe Renée Zellweger cea din „Chicago”.

Ce mi-a plăcut mai putin:
-

Decizie:
Dincolo de faptul că este o poveste de dragoste, „Down with Love” surprinde prin dialogul spiritual și personajele bine creionate. Filmul merge dincolo de clasica evoluție a genului, fiind o parodie reușită a cinematografiei anilor '60.

2011 Emmy Nominations/Drama Race

2011-07-14T23:08:00.003+03:00

It's that time of year again, the time of speculation and high expectations for all TV nerds out there. The Emmy nominations have been announced today, and reactions are already flowing in.

You can find the complete list of nominations here. Here's my take on the nominations for the main categories in the drama race, keeping in mind that, although I watch a lot of TV series (and I mean a lot!), I don't watch them all.

Outstanding Drama Series:

Boardwalk Empire
The Good Wife
Mad Men
Friday Night Lights
Dexter
Game of Thrones

I am thrilled for the two ones I watch from this list - "Dexter" and "Game of Thrones", especially for "Game of Thrones", whose first season just ended and was a total and unexpected blast! I've been hooked on it since the first minutes of the show and this recognition is well deserved. "House"'s seventh season was not very good, so I didn't expect a nomination to go that way, but I am sad that "True Blood" hasn't been nominated so far. I think it's time for this show to be noticed by award givers, but maybe there were too many HBO series already in the mix.

Outstanding Lead Actress in a Drama Series:

Elisabeth Moss as Peggy Olson ("Mad Men")
Connie Britton as Tami Taylor ("Friday Night Lights")
Mariska Hargitay as Detective Olivia Benson ("Law & Order: Special Victims Unit")
Mireille Enos as Sarah Linden ("The Killing")
Julianna Margulies as Alicia Florrick ("The Good Wife")
Kathy Bates as Harriet 'Harry' Korn ("Harry's Law")

Although I don't watch any if these shows, I'm rooting for Julianna Margulies, who's been a favorite of mine ever since the "ER" days. She's a great actress and deserves a win. I hate it that Emily Deschanel has never been nominated for her performance in "Bones", where she absolutely shines as brilliant but socially-challenged Temperance Brennan. From the other shows I watch, only "True Blood"'s Anna Paquin would have been a possibility, but she's always been a long-shot, although her role is so diverse ans so well played.

Outstanding Lead Actor in a Drama Series:

Steve Buscemi as Nucky Thompson ("Boardwalk Empire")
Michael C. Hall as Dexter Morgan ("Dexter")
Kyle Chandler as Coach Eric Taylor ("Friday Night Lights")
Jon Hamm as Don Draper ("Mad Men")
Hugh Laurie as Dr. Gregory House ("House")
Timothy Olyphant as Raylan Givens ("Justified")

I am so excited about Michael C. Hall and Hugh Laurie! Hall is always incredible as Dexter Morgan, our beloved serial killer, and Hugh Laurie deserved a nomination this year for an outstanding interpretation of House, who went through a lot this last season. Although the Huddy almost killed "House"'s season 7 for me, it also brought so much for the character, and Laurie gave an impressive performance. I'm bored of seeing "Mad Men" in all these lists, because I hated the show and stopped watching it after two or three episodes. I love Timothy Olyphant and, although I don't watch "Justified", he is a very good actor. I wish Simon Baker would receive a well deserved nomination again, his performance as "The Mentalist"'s funny/bored/tea-addict Jane is amazing. Stephen Moyer is also doing an impressive job in "True Blood" and I hate it that sci-fi series are often forgotten. But most of all I am pissed that Sean Bean's performance in "Game of Thrones" was not recognized, he is one of the best actors alive and he played magnificently in the series' first season. It's even more annoying because Eddard Stark died, so Bean won't be returning for season two.

Outstanding Supporting Actress in a Drama Series:

Kelly Macdonald as Margaret Schroeder ("Boardwalk Empire")
Christina Hendricks as Joan Harris ("Mad Men")
Michelle Forbes as Mitch Larsen ("The Killing")
Archie Panjabi as Kalinda Sharma ("The Good Wife")
Margo Martindale as Mags Bennett ("Justified")
Christine Baranski as Diane Lockhart ("The Good Wife")

I love Christine Baranski and will be rooting for her in this category. I don't watch "The Good Wife" (yet) - or any of the other shows, for that matter -, but she is an amazing actress. Jennifer Carpenter is amazing as Dexter's tough, yet so vulnerable sister, but this season she was not very visible. This year could have been Lisa Edelstein's last chance of being nominated for her role as Lisa Cuddy, but her performance didn't convince the voters, which is too bad, because, although the Huddy didn't work, both she and Laurie were impressive.

Outstanding Supporting Actor in a Drama Series:

John Slattery as Roger Sterling ("Mad Men")
Andre Braugher as Owen ("Men of a Certain Age")
Walton Goggins as Boyd Crowder ("Justified")
Peter Dinklage as Tyrion Lannister ("Game of Thrones")
Josh Charles as Will Gardner ("The Good Wife")
Alan Cumming as Eli Gold ("The Good Wife")

It is amazing to see Peter Dinklage being nominated for his role in "Game of Thrones", although I'm sad he's the only cast member recognized. But when you're creating a character that everyone loves to hate with such a passion as people hate Tyrion Lannister, then it's hard not to get nominated for an Emmy. What is not understandable about this list is why Denis O'Hare ("True Blood") is missing from it. I will state again that taking sci-fi shows out of the equation just because of the genre is just wrong, but forgetting Denis O'Hare is unforgivable.

Outstanding Guest Actress in a Drama Series:

Alfre Woodard as Ruby Jean Reynolds ("True Blood")
Randee Heller as Miss Blankenship ("Mad Men")
Cara Buono as Faye Miller ("Mad Men")
Joan Cusack as Sheila Jackson ("Shameless")
Julia Stiles as Lumen Pierce ("Dexter")
Mary McDonnell as Capt. Sharon Raydor ("The Closer")
Loretta Devine as Adele Webber ("Grey's Anatomy")

It's great to see that at least one cast member of "True Blood" got a nomination at this year's Emmys, even if it's only for Outstanding Guest Actress. But my excitement is turned towards seeing Julia Stiles' name on this list. I loved her on "Dexter" and I wish Lumen would have stayed on, she was a great addition to the show and the dynamics between her and Dexter were so entertaining.

Outstanding Guest Actor in a Drama Series:

Robert Morse as Bertram Cooper ("Mad Men")
Bruce Dern as Frank Harlow ("Big Love")
Jeremy Davies as Dickie Bennett ("Justified")
Beau Bridges as Nick Brody ("Brothers & Sisters")
Paul McCrane as Josh Peyton ("Harry's Law")
Michael J. Fox as Louis Canning ("The Good Wife")

As I don't watch any of these shows, I'm rooting for Beau Bridges and Michael J. Fox just based on the fact that they are both amazing actors.

Please feel free to agree or not with me. For my comments on the Emmy comedy race, check this post.

2011 Emmy Nominations/Comedy Race

2011-07-14T23:07:00.003+03:00

It's Emmy season again and from now on until September 18, every TV geek will talk about who is going to win, who deserved or didn't deserve to be nominated, who was overlooked and so on.

You can find the complete list of nominations here. Here's my take on the nominations for the main categories in the comedy and reality TV race, keeping in mind that, although I watch a lot of TV series (and I mean a lot!), I don't watch them all.

Outstanding Comedy Series:

Glee
Parks and Recreation
The Office
Modern Family
30 Rock
The Big Bang Theory

First up, I love that "The Big Bang Theory" got nominated; I'm absolutely in love with the story and the cast, I love geeks and everyone on the show is simply amazing. I doubt they'll win, though, as Emmys tend to favor "30 Rock" and "The Office", which I tried to watch, but never got hooked on. I don't understand all the "Glee" nominations ("Glee"'s not really a comedy, and it's not very good, either). I would have replaced either except for "TBBT" with "Nurse Jackie", which I love for its unusual-ness. The other comedies I watch - "How I Met Your Mother" and, more recently, "Chuck" - didn't really stand a chance at being nominated. "Chuck" is fun to watch for the geek in me, but I'm not in love with it as I am with "Big Bang"; as for "HIMYM", it's more of a revamped "Friends" (I think it's better than "Friends" story-wise, but not when it comes to the cast), so people don't take it very seriously.

Outstanding Lead Actress in a Comedy Series:

Laura Linney as Cathy Jamison ("The Big C")
Edie Falco as Jackie Peyton ("Nurse Jackie")
Amy Poehler as Leslie Knope ("Parks and Recreation")
Melissa McCarthy as Molly Flynn ("Mike & Molly")
Martha Plimpton as Virginia Chance ("Raising Hope")
Tina Fey as Liz Lemon ("30 Rock")

I must say that I only watch "Nurse Jackie" from this list, and Edie Falco is absolutely amazing as the (kind of) female version of Gregory House. I've heard good things though about all the others, but I wish I'd seen Kaley Cuoco (Penny from "The Big Bang Theory") in that list, I don't get why she's so underrated. From other shows I watch, only Yvonne Strahovski of "Chuck" could have been nominated, but I don't think she's a good enough actress to have made the cut.

Outstanding Lead Actor in a Comedy Series:

Matt LeBlanc as Matt LeBlanc ("Episodes")
Jim Parsons as Sheldon Cooper ("The Big Bang Theory")
Steve Carell as Michael Scott ("The Office")
Johnny Galecki as Leonard Hofstadter ("The Big Bang Theory")
Louis C.K. as Louie ("Louie")
Alec Baldwin as Jack Donaghy ("30 Rock")

I am awfully happy about the two nomination for "The Big Bang Theory", Jim Parsons won last year and was nominated in 2009 as well, but Johnny Galecki is at his first nod, and it was long overdue. I'm kind of bored of seeing Alec Baldwin on the list again. And, since Carell is leaving "The Office", I bet you he will be the one winning this year, which is just sad. From my other comedies, Josh Radnor as Ted in "HIMYM" is not funny enough to make the list and has never even been considered for a nomination, while Zachary Levi, although deserving, had to deal with a tough crowd of funnymen.

Outstanding Supporting Actress in a Comedy Series:

Jane Lynch as Sue Sylvester ("Glee")
Betty White as Elka Ostrosky ("Hot in Cleveland")
Julie Bowen as Claire Dunphy ("Modern Family")
Kristen Wiig as Various characters ("Saturday Night Live")
Jane Krakowski as Jenna Maroney ("30 Rock")
Sofia Vergara as Gloria Delgado-Pritchett ("Modern Family")

I hate Jane Lynch in everything she's ever done, so I'd rather not see her on this list or as Emmy host, for that matter. Betty White, Julie Bowen and Jane Krakowski are great actresses and, though I don't watch any of the shows they're on right now, I loved them in other things they did ("Boston Legal" for White and Bowen, "Ed" for Julie Bowen, "Ally McBeal" for Krakowski). From my other shows, Eve Best (very deserving, but underrated) and Merritt Wever of "Nurse Jackie" are not visible enough. Mayim Bialik and Melissa Rauch of "The Big Bang Theory" are quite good (Melissa also on "True Blood"), and I would have liked to see at least one of them make the list, but the competition in the supporting actor/actress race is always tougher than for lead. Cobie Smulders was good in the last season of "HIMYM", but not good enough, I'm afraid, whilst co-star Alyson Hannigan's constant absence from the nominees list through the years (not even one nod for "Buffy the Vampire Slayer", which is simply outrageous!) is annoying. At least one of these could have easily replaced Lynch.

Outstanding Supporting Actor in a Comedy Series:

Jon Cryer as Alan Harper ("Two and a Half Men")
Chris Colfer as Kurt Hummel ("Glee")
Jesse Tyler Ferguson as Mitchell Pritchett ("Modern Family")
Ed O'Neill as Jay Pritchett ("Modern Family")
Eric Stonestreet as Cameron Tucker ("Modern Family")
Ty Burrell as Phil Dunphy ("Modern Family")

All this "Modern Family" love is very annoying. I don't watch the show nor do I plan to, no matter how much publicity they make for it. I don't contest Ed O'Neill's qualities, but there's just too much "Modern Family", period. There's absolutely no reason for Neil Patrick Harris to be left out, he's easily the funniest funny man on TV right now. Why do these awards always commend straight actors playing gays, but seem to forget gays who play straighs is beyond my understanding. Also, last "HIMYM" season gave Marshall a very good storyline, and Jason Segel could have been considered for a nod. Simon Helberg of "The Big Bang Theory" is also great as Howard and I'm pissed that the show's cast (other than Jim Parsons and, this year, Johnny Galecki), doesn't get enough recognition.

Outstanding Guest Actress in a Comedy Series:

Kristin Chenoweth as April Rhodes ("Glee")
Dot-Marie Jones as Coach Beiste ("Glee")
Gwyneth Paltrow as Holly Holliday ("Glee")
Cloris Leachman as Maw Maw ("Raising Hope")
Elizabeth Banks as Avery ("30 Rock")
Tina Fey as Host ("Saturday Night Live")

I don't really have any opinion on this category except to say, what's with all the "Glee" nominations? It's really annoying. And I miss Christine Baranski being nominated for her interpretation of Beverly Hofstadter in "The Big Bang Theory".

Outstanding Guest Actor in a Comedy Series:

Idris Elba as Lenny ("The Big C")
Zach Galifianakis as Host ("Saturday Night Live")
Matt Damon as Carol ("30 Rock")
Will Arnett as Devin Banks ("30 Rock")
Nathan Lane as Pepper Saltzman ("Modern Family")
Justin Timberlake as Host ("Saturday Night Live")

Not much to say here either. Except that Justin Timberlake's nomination is hilarious.

Outstanding Reality-Competition Program:

So You Think You Can Dance
The Amazing Race
Project Runway
American Idol
Dancing with the Stars
Top Chef

Technically not comedy, but I didn't want to make a post just for reality TV. I don't watch reality television that much, I actually dread it, but I am a big "Survivor" fan and sometimes I throw an eye to "SYTYCD" and "DWTS" for the dancing stuff, and to "TAR" for Phil Keoghan and the locations. I hate that "Survivor" hasn't made the list since 2006, it's time for them to get back on track. I loved the last season (Nicaragua not so much), but I have to say I'm a big Boston Rob fan and didn't really care that this whole season was only about him, so I agree with the ones who think it was boring because no one else really played the game.

Outstanding Host for a Reality or Reality-Competition Program:

Jeff Probst ("Survivor")
Cat Deeley ("So You Think You Can Dance")
Phil Keoghan ("The Amazing Race")
Tom Bergeron ("Dancing with the Stars")
Ryan Seacrest ("American Idol")

First, I think Jeff Probst is the best host on TV, and not only because I'm a "Survivor" fanatic, but because he is "Survivor", the show wouldn't be what it is without him. Secondly, I love Phil Keoghan and his amazing accent. Thirdly, I'm a Seacrest hater. I think this sums it up.

Please feel free to agree or not with me. For my comments on the Emmy drama race, check this post.

Filmul de Piatra

2010-09-22T14:25:00.000+03:00

Tare aş vrea să pot merge acasă în acest sfârşit de săptămână, dar alte obligaţii mă duc spre malul mării, unde o să-mi văd încă o prietenă măritându-se. De ce vreau acasă? Pentru că Turnul lui Ştefan şi platoul de pe Cozla vor fi gazdele unui mini eveniment cultural în aer liber care va înfrumuseţa ultimele zile de vacanţă ale studenţilor pe care îi cam aşteaptă mai puţin frumoasele oraşe universitare.

Am uitat să vă spun ce e pentru mine "acasă". Dacă nu v-aţi prin încă, vorbesc de Piatra Neamţ, care va găzdui, între 24 şi 26 septembrie, ediţia 1.5 a festivalului de scurt-metraj Filmul de Piatra. Prima ediţie a fost în iarnă şi a inclus şi o secţiune de concurs, dar de această dată nu va exista program competiţional. În schimb, programul include, pe lângă proiecţii de filme scurte, un concert unplugged în aer liber, la Turnul lui Ştefan, al trupei The Amsterdams, apus de soare pe concert de muzică clasică pe vârful muntelui, plimbări gratuite cu telegondola (pentru amatorii priveliştii rufelor puse la uscat şi găinilor din curţile oamenilor), spectacol multimedia şi, spun organizatorii, multe surprize.

Programul de proiecţii cuprinde un "best of" Anim'est (apropo, s-au pus în vânzare deja abonamentele pentru Anim'est 2010, care va avea loc în octombrie), un program de filme islandeze şi filmele câştigătoare la prima ediţie a festivalului Filmul de Piatra.

Sâmbătă, pe 25 septembrie, doritorii pot participa la campania "Let's Do It, Romania!", prin care se doreşte curăţarea gunoaielor din ţară (avataj pentru cei care vor participa în Piatra, nu sunt multe :) ).

Pentru programul complet şi alte detalii, vizitaţi site-ul evenimentului sau pagina de Facebook. Puteţi participa şi la un concurs ale cărui premii constau în cazare şi masă la Piatra Neamţ, în cele trei zile şi nopti de festival. Cu ocazia evenimentului, va fi lansat Entry Call-ul pentru ediţia "2.0", programată pentru ianuarie 2011.

"Filmul de Piatra e conceput ca o competiţie naţională a filmului scurt, tânăr. Deşi prima ediţie a avut un succes enorm, din motive financiare, nu am fi putut organiza, anul acesta, o a doua ediţie care să se ridice la nivelul aşteptărilor create de succesul de la debut. Am decis să nu acceptăm compromisul, să amânăm a doua ediţie, dar să organizăm o ediţie intermediară, cu buget redus, pe care am numit-o "1.5" şi am dedicat-o în întregime publicului. Fiind obligaţi să începem proiecţiile după ce se întunecă, am tot venit cu idei: piese de teatru, spectacole multimedia, concerte, care să umple după-amiezele şi să transforme această ediţie "mini" într-o sarbatoare "maxi", spune Andrei Dăscălescu, directorul festivalului.

Bref, duceţi-vă la Piatra Neamţ, că-i frumos sub (şi pe) Cozla!

KinOdiseea

2010-09-21T18:56:00.000+03:00

Pentru noi, cei care încă mai credem în poveşti, pentru copii şi cei care încă se mai cred copii, în perioada 24 - 30 septembrie va avea loc în minunata noastră capitală Festivalul Internaţional de Film pentru Copii şi Adolescenţi “KinOdiseea”. În această a doua ediţie, organizatorii - Asociaţia Culturală "Script" şi Metropolis Film - au adăugat şi filme pentru adolescenţi, care nu au fost prezente anul trecut.

Cele peste 24 de filme sunt incluse în 4 secţiuni - Competiţie şi Panoramă - atât pentru copii cât şi pentru adolescenţi, şi vor fi analizate de un juriu format din cinci copii şi cinci adolescenţi cinefili. Unele filme sunt vechi-vechi, circa 1956, altele sunt producţii 2010, provenite din întreaga lume (adică vreo câteva ţări europene, dar şi SUA şi Senegal) şi aflate în premieră naţională.

Copiii şi adolescenţii interesaţi de creaţia cinematografică vor putea participa la ateliere interactive de regie, actorie, efecte speciale, machiaj şi costume, care vor fi susţinute de profesionişti din industria filmului. Programul acestora îl puteţi vedea aici.

Evenimentul va avea loc la Noul Cinematograf al Regizorului Român (oare l-au mai modernizat sau a rămas la fel de incomod?...), Cinema Gloria, Cinema Elvira Popescu (oh mon Dieu, de parcă copiii nu ar trebui să se bucure şi ei de scaune confortabile şi săli în care nu îngheaţă bocnă când sunt 30 de grade afară...), Cărtureşti-Verona şi Parcul Alexandru Ioan Cuza (IOR).

Programul festivalului îl puteţi urmări pe site-ul oficial, din motive de lene de dat copy-paste şi aici. Vă recomand ochelari sănătoşi.

Sper să ajung să văd măcar câteva din încântătoarele titluri cu care ne ademenesc organizatorii - "Pui de broască", "Dragă Lemon Lima", "Avioane de hârtie", "Fetele de Mall", "Rocker pe viaţă" (sunt sigură că mai ales ultimele două vor duce părinţii în extaz). Trebuie să vă menţionez că programul cuprinde şi trei filme româneşti surpriză, două pentru copii şi unul pentru adolescenţi; având în vedere stadiul în care se află industria cinematografică la noi, mă aştept la "Maria Mirabela", "Maria şi Mirabela în Tranzistoria" şi "Liceenii", dar cine ştie, poate că totuşi a mai făcut cineva şi ceva mai nou...

În program există şi cel mai recent film românesc cu adolescenţi, ce-i drept puţin mai mari şi mai necuminţi, şi anume "Eu când vreau să fluier fluier", care promovează exemple atât de bune de urmat pentru cei mici. Nu mă înţelegeţi greşit, când l-am văzut, mi s-a părut aproape genial, dar nu-i văd locul între "Copacul magic" şi "Vulpiţe"... doar dacă nu cumva "Vulpiţe" se referă la altceva decât la respectivele animale în miniatură.

Pe scurt, dragii babei, de vineri şi până joia cealaltă aveţi posibilitatea să pătrundeţi în spaţiul copilăriei, de mână cu progenitura proprie sau împrumutată, sau pur şi simplu cu iubitul care refuză să se maturizeze sau gaşca de prieteni care vor să facă mişto.

Girl with the Pearl Earring

2010-06-26T13:06:00.002+03:00

Regie: Peter Webber
Distribuţie: Colin Firth, Scarlett Johansson, Tom Wilkinson, Cillian Murphy
Apariţie: 2003
Produs de Archer Street Productions/Delux Productions/Film Fund Luxembourg/Pathé Pictures International/UK Film Council/Wild Bear Films

La noi: Fata cu cercel de perlă

Pentru că nu mai am chef de filme în ultima vreme şi am o nouă obsesie pe nume "The Practice" (sau Dylan McDermott, dar nu mă spuneţi la domnu'), am săpat prin lista de titluri salvate în Blogger ca postări neterminate pentru a vă povesti despre unul pe care l-am văzut acum mai multă vreme. Mare mirarea mea când mi-am dat seama că majoritatea sunt comedii romantice. Singurul care nu e din acest gen e "Girl with a Pearl Earring", o minunată ecranizare a romanului cu acelaşi nume al scriitoarei de origine americană Tracy Chevalier. Romanul e o ficţiune creată în jurul tabloului "Fata cu cercel de perlă" ("Fata cu turbanul") al pictorului olandez Johannes Vermeer.
Vermeer a fost un pictor baroc specializat pe scene domestice de interior ale clasei de mijloc olandeze. De un succes moderat în timpul vieţii şi aproape uitat după moarte, a fost redescoperit prin secolul al XIX-lea, pentru ca acum să fie considerat unul dintre cei mai mari pictori ai perioadei de aur olandeze.
Tabloul "Fata cu cercel de perlă", denumit de critică şi "Monalisa nordului", semnat, dar nedatat, este cea mai cunoscută operă a sa, culorile proaspete şi efectele de lumină vorbind despre stilul original al lui Vermeer.

Povestea:
Griet este o tânără servitoare în casa pictorului Johannes Vermeer. Printre îndatoririle zilnice se numără şi aceea de a-şi ajuta patronul la amestecatul culorilor, petrecând astfel foarte mult timp în studioul acestuia. Van Ruijven, patronul pictorului, o remarcă şi îi cere lui Vermeer să o imortalizeze într-un tablou, sperând în acelaşi timp să o transforme pe tânăra servitoare în amanta sa. Numai că Vermeer se îndrăgosteşte de fată, care trebuie să facă faţă avansurilor lui Van Ruijven, dar şi geloziei soţiei pictorului.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Filmul este o ficţiune, aşa cum e şi romanul. Trebuie să pornim de la acest lucru pentru a nu avea aşteptări de acurateţe istorică sau pentru a nu ajunge să vorbim despre Vermeer într-un cerc artistic ca şi cum i-am cunoaşte viaţa doar după vizionarea acestei pelicule.
Acum că am lămurit asta, voi spune că, la fel ca şi tabloul, filmul este o operă de artă. Din păcate nu am citit cartea lui Tracy Chevalier, deşi de fiecare dată când intru în Cărtureşti îmi propun să o iau.
Partea cea mai mişto din "Girl with a Pearl Earring" este atmosfera. Eduardo Serra, portughezul care se ocupă şi de cinematografia celor două părţi ale lui "Harry Potter and the Deathly Hallows", a dovedit că a meritat pe deplin nominalizarea la Oscar pentru acest film. Urmărind "Fata cu cercel de perlă", te simţi în Olanda în 1600. Decorurile şi costumele reflectă perfect perioada în care se desfăşoară acţiunea. Lumina şi coloristica folosită te transportă direct în tablourile lui Vermeer, ai impresia că fiecarte scenă e pictată în ulei. Un alt lucru remarcabil este folosirea sunetelor - sau, mai bine spus, absenţa zgomotelor inutile din această peliculă, cadrând perfect cu firea liniştită, solitară a pictorului olandez.
Povestea din spatele tabloului. Misterul ce o înconjoară pe femeia imortalizată de Vermeer a făcut ca lumea să aducă diverse teorii cu privire la identitatea ei. Povestea spusă de Chevalier poate că nu este cea adevărată, dar ne permite să pătrundem în lumea lui Vermeer şi să-i privim tablourile cu alţi ochi. Dincolo de a fi credibilă, ne dă ocazia să aruncăm o privire asupra vieţii unui artist de geniu, dar este şi o incursiune în lumea emoţiilor umane. Cunoscutul critic de film Roger Ebert spunea despre "Girl with a Pearl Earring" că este un film despre lucruri nespuse, ocazii nefructificate, potenţialuri nerealizate şi buze nesărutate. Un film liniştit, brăzdat din când în când de emoţii puternice. Nu se ştie cine a fost modelul pentru acest tablou; unii spun că ar fi fost una din fiicele sale, o vecină, soţia unui negustor al vremurilor, dar nimeni nu a mers pe varianta unei amante, pentru că, printre puţinele lucruri cunoscute despre viaţa lui Vermeer, unul este acela că a avut o căsătorie prolifică (la moartea sa, a lăsat 11 copii) şi a trăit într-un cămin controlat de o soacră extrem de vigilentă. Tracy Chevalier a transformat-o pe fata misterioasă şi senzuală în iubita pictorului şi această teorie este, de bună seamă, pe placul nostru, celor în căutare de senzaţional. Filmul urmăreşte simplitatea, nu este o melodramă şi nu exagerează cu intrigi romantice, făcându-ne astfel să ne simţim parte a vieţii personajelor şi nu spectatori în căutare de subiecte de tabloid. "Girl with a Pearl Earring" este un film intim şi exact acest lucru îl face impresionant.
Firth şi Johansson sunt actorii perfecţi pentru această dramă. El este Vermeer, până în cele mai mici detalii, introvertit, uneori invizibil, ascunzându-se după colţuri şi contemplând viaţa din umbra pereţilor, împărţit între îndatoririle de şef de familie şi artistul care are nevoie de solitudine. Ea este Griet, servitoarea inocentă, retrasă, al cărei statut social o împiedică să aibă voce proprie, dar al cărei spirit artistic fac din ea o posibilă pictoriţă. Relaţia dintre ei nu se bazează pe cuvinte, ci pe gesturi fugare şi sentimente neîmpărtăşite, o relaţie care nu are nevoie de vorbe, dar este cu atât mai puternică din acest motiv.

Ce mi-a plăcut mai putin:
-

Decizie:
"Girl with a Pearl Earring" este un film fascinant, o adevărată operă de artă care ne ajută să aruncăm un ochi asupra societăţii olandeze a secolului al XVII -lea şi asupra picturii flamande din acele vremuri, dar şi un studiu de caz asupra emoţiilor umane. O pictură cinematografică.

The Wolfman

2010-06-15T19:13:00.000+03:00

Regie: Joe Johnson
Distribuţie: Benicio Del Toro, Emily Blunt, Anthony Hopkins
Apariţie: 2010
Produs de Universal Pictures/Relativity Media/Stuber Productions

La noi: Omul-lup

Când poate fi mai mişto să te uiţi la un horror decât atunci când ştii că are cine să te ia în braţe dacă te sperii? Cu gândul ăsta am pornit când mi-a spus "hai să ne uităm la un film", aşa că am ales "The Wolfman", despre care IMDbul ne anunţa că e un horror/thriller cu o distribuţie interesantă, remake al unui clasic al genului, realizat în 1941 şi al cărui subiect pare mult mai interesant. A ieşit un mare fâs, pentru că unul din noi a adormit după vreo zece minute şi celălalt a renunţat să se uite singur pentru că anumite sforăituri împiedicau o vizionare plăcută.
Am reuşit să văd totuşi filmul când m-am întors la mine acasă, singurică, pe parcursul a vreo două ore jumate, pentru că, de plictiseală, tot puneam pe pauză pentru a face diverse alte chestii.

Povestea:
Lawrence Talbot se întoarce în orăşelul natal, Blackmoor, după ce fratele lui, Ben, dispare fără urmă. Când ajunge, află că Ben fusese găsit mort, iar trupul îi fusese sfâşiat de un fel de animal necunoscut. În timp ce încearcă să afle ce se întâmplase cu Ben, Lawrence trebuie să se confrunte cu amintirea sinuciderii mamei sale, să convieţuiască cu tatăl său, cu care nu are o relaţie foarte bună, şi să reziste sentimentelor pe care începe să le dezvolte pentru logodnica fratelui său. La toate acestea se adună aflarea adevărului despre ucigaşul lui Ben şi acceptarea propriului destin...

Ce m-a ţinut pe canapea:
Evident, nu acţiunea filmului. L-am urmărit până la sfârşit pentru a putea mai apoi comenta cu domnul, care-i şi el cinefil. Trebuie să recunosc că m-a intrigat subiectul. Nu ştiu de ce şi vă jur că nu sunt una din acele piţi care merg cu ce e la modă, dar vampirii şi vârcolacii sunt printre temele mele preferate (sunt fan Buffy - parcă am mai zis asta...; nu sunt fan "Twilight", deci încă pot să mai discern). Oricum, trailerul mi se păruse interesant, Del Toro e un actor care, de cele mai multe ori, transmite, iar Hopkins este printre preferaţii mei, aşa încât "The Wolfman" se transformase într-un must-see.
Părţile bune ale peliculei ţin mai mult de cadru decât de subiect. Imaginea este bună, efectele speciale sunt foarte bine realizate şi nu dau impresia de forţat, aşa cum se întâmplă în multe dintre filmele care apelează la CGI. Vârcolacii sunt credibili, tehnologia actuală în mod clar a contribuit la a elimina efectul de păpuşă controlată cu sfori, mişcările sunt naturale. Violenţa de care dau dovadă animalele este exact ceea ce mă aşteptam de la asemenea personaje (veţi vedea mult sânge, capete smulse, diverse părţi ale corpului zburând prin aer).
S-a creat o atmosferă întunecată perfectă pentru a dezvolta subiectul. De asemenea, secolul al XIX-lea a fost surprinsă în detaliu, arhitectura, costumele, comportamentul şi vorbirea sunt ceea ce fac din acest film unul interesant. De asemenea, coloana sonoră este perfectă pentru o astfel de peliculă, contribuind la atmosfera încărcată.
Nu veţi asista la performanţe de Oscar din partea actorilor, ceea ce m-a cam dezamăgit. Nu mă aşteptam la foarte multe, având în vedere tema abordată, dar totuşi... Anthony Hopkins face un rol bun, în ciuda începutului slăbuţ, dar nu e nimic ce n-am mai văzut până acum şi nu se ridică la calitatea arătată în "Silence of the Lambs".

Ce mi-a plăcut mai putin:
Benicio Del Toro şi Emily Blunt. Ea nu-mi spune nimic, în afară de a fi o fată frumoasă cu accent britanic şi figură ce se potriveşte hainelor de epocă, nu mă impresionează. Del Toro m-a dezamăgit prin lipsa de expresie şi imposibilitatea de a da complexitate unui personaj care, în mod clar, ar fi putut fi mai mult decât un vârcolac. Partea cu lupta interioară e foarte puţin pusă în evidenţă.
Insuficienta dezvoltate a personajelor (nu ştiu dacă e vina actorilor sau a scenariului care nu a permis acest lucru)
Două clişee care m-au stresat (unul din ele foarte mult): de ce, în filmele de acest gen, locurile unde se desfăşoară acţiunea trebuie să poarte un nume sinistru? Şi de ce, în toate filmele cu vârcolaci/vampiri trebuie să apară câte o şatră de ţigani care vorbesc română?
Finalul stupid, pe principiul, hai să lăsăm loc pentru o continuare =))
Ritmul inconsistent al acţiunii (se trece de la lent la foarte rapid şi iarăşi la lent fără nici o explicaţie)

Decizie:
Cred că o să vreau să văd originalul. Asta dacă voi găsi pe undeva "The Wolfman" din 1941. Acesta m-a plictisit în mare parte şi, în afară de câteva scene de violenţă extremă, nu este un horror, ci doar un amuzament bun pentru sezonul estival.

Prince of Persia: The Sands of Time

2010-06-11T20:05:00.002+03:00

Regie: Mike Newell
Distribuţie: Jake Gyllenhaal, Gemma Arterton, Ben Kingsley, Alfred Molina,
Apariţie: 2010
Produs de Walt Disney Pictures/Jerry Bruckheimer Films

La noi: Prinţul Persiei: Nisipurile timpului

Nu m-am mai uitat la filme de ceva vreme. Am perioade în care orice peliculă, oricât de interesantă ar fi într-o zi normală, mă plictiseşte atunci când n-am chef. De asta nici n-am mai trecut pe aici de ceva vreme (şi se vede...). Dar sper să recuperez, acum că s-au terminat serialele.
"Prince of Persia" nu a fost alegerea mea. Voia domnul să se uite şi, cum eram la el acasă, n-am putut să protestez prea mult. Eu aş fi văzut filmul ăsta mai curând ca pe un desen animat - fără legătură cu faptul că e produs de Disney, ci pur şi simplu pentru că subiectul mi s-ar fi părut mai nimerit astfel. Mai ales că am nostalgia vremurilor când mă jucam la prima ediţie a jocului, pe un 386 care, la vremea aia, era cel mai tare calculator văzut la noi.

Povestea:
Cei trei fii ai regelui Persiei primesc informaţii cum că oraşul sfânt Alamut ar ajuta duşmanii regatului cu arme. În ciuda sfaturilor tatălui lor de a nu porni război, Tus, Garsiv şi Dastan invadează şi cuceresc oraşul condus de frumoasa prinţesă Tamina. Atunci când regele Sharaman este ucis, principalul suspect devine Dastan, fiul său adoptiv, care reuşeşte să scape împreună cu Tamina, încercând să-şi dovedească nevinovăţia.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Să nu vă faceţi impresia că "The Prince of Persia" e mai mult decât un film de vară. Unul care va avea, evident, o continuare, pentru că trebuie să urmeze tradiţia jocului şi înclinaţia bolnavă spre trilogii (pe care eu o văd ca pe o lipsă serioasă de inspiraţie...). Dar, surprinzător, este un film care te ţine interesat. Subiectul nu e nici nou, nici extrem de incitant, dar modul în care a fost transpus pe ecran îl face urmăribil fără inevitabilele căscaturi pe care mi le provoacă peliculele de acţiune. Nu sunt mare fan al efectelor speciale măreţe, dar cele de aici au reuşit să mă trimită direct la vârsta de 7 ani, când îl făceam pe dragul de prinţ să sară peste ziduri şi gropi cu săbii ieşind din podea, unde, dacă nu făceam săritura cum trebuie, ajungea săracul mort într-un fel de şpagat foarte hilar. Am impresia că mai mult amintirile pe care mi le-a trezit au contribuit la succesul "Prinţului Persiei", dar poate fi şi acesta un motiv, nu?
În construcţia poveştii şi adaptarea pentru marele ecran se vede foarte bine mâna celor de la Disney şi Jerry Bruckheimer Films. O combinaţie care a reuşit să facă un film cu piraţi (care erau şansele, oare?) un succes de casă în ciuda faptului că acolo adaptarea era după un parc de distracţii (deşi probabil că la "Pirates of the Caribbean" distribuţia a contat cel puţin un 80%). Spre deosebire de alte filme adaptate după jocuri video, "Prince of Persia" este unul chiar reuşit şi nu a fost neapărată nevoie de actori cu renume uriaş pentru a face rotiţele să se mişte, ca în cazul lui "Tomb Raider". Partea bună, ca şi în cazul lui "Pirates...", este că nu trebuie să fii neapărat familiar cu jocul pentru a înţelege filmul, pentru că are un oarecare grad de independenţă.
Asta nu înseamnă că neg rolul distribuţiei. Jake Gyllenhaal nu-mi zice nimic şi cred că a avut noroc că l-a avut partener ca Heath Ledger, altfel n-ar fi fost nominalizat la Oscar pentru "Brokeback Mountain", dar să zicem că n-a fost dezastruos în "Prince of Persia", iar faptul că i-au mai pus şi o pleată brunetă acolo l-a făcut mai digerabil pentru cineva ca mine, care nu suportă pretty boys. Ben Kingsley dă întotdeauna substanţă chiar şi celui mai uşurel subiect şi nu s-a dezis nici aici, iar Alfred Molina, în rolul lui Sheik Amar, este de-a dreptul hilar şi reuşeşte să se impună în toate scenele în care apare.
Peisajele... o, peisajele...

Ce mi-a plăcut mai putin:
Ea. Neinteresantă, drăguţă, dar departe de a fi acea frumuseţe care marca pe oricine ar fi văzut-o, enervantă pe alocuri...
Finalul. Aş fi vrut ceva mai dramatic. Eventual măcar să moară careva.
Unii ar mai zice inacurateţile istorice, care plasează acţiunea câteva secole bune înainte de epoca în care se presupune că a avut loc, dar asta deja e puţin cam mult şi cred că nu interesează pe nimeni.

Decizie:
Eu aş zice că e un film incitant. M-a ţinut interesată mai mult de acţiune decât de persoana cu care l-am văzut (hmm... nu ştiu exact dacă asta e bine pentru film sau rău pentru el, dar să mergem pe prima variantă). Cu recomandarea că trebuie văzut la cinema pentru o experienţă mai interesantă.

Retrospectiva TIFF 2010

2010-06-09T13:30:00.000+03:00

Pentru bucureşteni. Cei care nu vor fi atât de ocupaţi cu Bookfest şi Campionatul mondial de fotbal (aşa cum voi fi eu în perioada următoare).

TIFF face un popas şi în capitală, la Noul Cinematograf al Regizorului Român (sala aia de la MŢR pe care eu nu aş recomanda-o nici celui mai aprig duşman). În perioada 9 - 17 iunie, avem ocazia de a vedea o retrospectivă a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, a cărui ediţie cu numărul 9 tocmai ce s-a încheiat.

Juriul, format din Martin Blaney, Christine Dollhofer, Monica Bîrlădeanu (???), Barmak Akram şi Irene Smits a decis ca premiul în valoare de 10.000 de euro să fie acordat filmului "Mundane History" / "Poveste anodină", regia Anocha Suwichakornpong, pentru „structura sa neconvenţională şi folosirea eclectică a imaginilor în această poveste emoţionantă, care arată cât de dureroasă poate fi viaţa şi ne demonstrează că oamenii au nevoie unii de alţii, indiferent de diferenţele de clasă socială.” Filmul nu va fi proiectat la Bucureşti (logica asta mă lasă câteodată fără cuvinte), în schimb eu am văzut câteva titluri pe care aş vrea să le urmăresc. Aici programul complet.

Tot începând de astăzi şi până pe 13 iunie, Piaţa Mică, Teatrul de Vară şi Centrul Cultural Habitus din Sibiu vor fi gazdele proiecţiilor TIFF 2010. Pe lângă filme, organizatorii au mai pregătit "evenimente muzicale, invitaţi speciali şi alte surprize menite să alcătuiască un eveniment cinematografic de proporţii". Sibienii vor putea vedea, în premieră absolută în România, animaţia "The Fantastic Mr. Fox", dar şi două filme româneşti, "Mânuşile Roşii", în regia lui Radu Gabrea, şi "Eu când vreau să fluier, fluier", în regia lui Florin Şerban. Mai multe despre evenimentul de la Sibiu pe site-ul oficial al festivalului.

Dacă mă întrebaţi pe mine, Sibiul pare o destinaţie mult mai atrăgătoare, din toate punctele de vedere, decât minunata noastră capitală.

Festivalul de Film European

2010-05-06T12:58:00.000+03:00

Sub deviza "Filme de tot felul" şi sub patronajul Institutului Cultural Român şi al Reprezentanţei Comisiei Europene în România, astăzi îşi deschide porţile, la Bucureşti, ediţia a XIV-a a Festivalului de Film European, care va aduce în faţa publicului peste 50 de filme europene produse în ultimii doi ani. Românii din cinci oraşe ale ţării - Bucureşti, Braşov, Iaşi, Tîrgu-Mureş şi Timişoara - vor avea ocazia, în luna mai, de a se delecta cu proiecţii deosebite, "o colecţie de poveşti extraordinar de diferite, spuse în stiluri pe cât de variate, pe cât de variată şi neaşteptată continuă să fie cultura europeană."

Colecţia de anul acesta este completată cu o selecţie din filmele prezentate în ediţiile anterioare ale FFE, o “colecţie vintage”, care ne oferă şansa să revedem, poate cu alţi ochi, unele dintre poveştile care au trecut proba timpului.

Ambasadorul onorific al festivalului este tânărul regizor Radu June, cel care a debutat în 2009 în lumea lungmetrajelor cu pelicula "Cea mai fericită fată din lume".

Ediţia de anul acesta nu numai că reuneşte cel mai mare număr de ţări participante, printre care, în premieră, Israel şi Serbia, dar oferă şi cea ma mare selecţie de filme, călătorind, în acelaşi timp, în cel mai mare număr de oraşe din România.

Bucureştenii vor avea ocazia de a vedea, în această seară, la Cinema PRO, filmul "Das weisse Band"/"The White Ribbon", nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin al lui 2009. Restul proiecţiilor vor avea loc la Cinema Studio şi la Muzeul Ţăranului Român (două cinematografe pe care, personal, nu le-aş recomada nicicând, dar aceasta este o ocazie deosebită). În Braşov, Centrul Cultural Reduta va găzdui, între 13 şi 16 mai, 10 filme, în timp ce ieşenii vor avea parte de alte zece la Casa de Cultură "Mihai Ursachi". În Tîrgu-Mureş, Casa de Cultură a Studenţilor va fi gazda a şapte proiecţii între 21 şi 23 ale lunii, iar Timişoara, ultima oprire a festivalului, pune la dispoziţia amatorilor de film european Cinema Studio. Calendarul complet al proiecţiilor îl puteţi vedea aici.

The Bounty Hunter

2010-04-27T18:38:00.000+03:00

Regie: Andy Tennant
Distribuţie: Jennifer Aniston, Gerard Butler, Gio Perez
Apariţie: 2010
Produs de Columbia Pictures/Relativity Media/Original Film

La noi: Recompensă cu bucluc

Următoarele cifre spun totul despre cultura cinematografică a românilor: "Invictus", lansare: 05.03.2010, spectatori: 6,515; "The Bounty Hunter", lansare: 26.03.2010, spectatori: 69,735. Având în vedere că primul îl are în plan central pe Nelson Mandela şi a primit două nominalizări la Oscar, iar cel de-al doilea este o comedie romantică fără subiect, tristeţea mea este justificată.
Vă spuneam că am tot încercat să văd "The Bounty Hunter" pe parcursul mai multor seri şi mă opream de fiecare dată pentru că adormeam de plictiseală. Am reuşit, mai mult dintr-un ambiţ şi pentru că Gerald Butler are un anume efect asupra mea, dar cronicuţa nu va fi una favorabilă.

Povestea:
Nicole şi Milo s-au îndrăgostit, s-au căsătorit, s-au certat şi au divorţat. Ea - reporter cu un oarecare succes, el şi-a pierdut slujba de poliţist din cauza deprimării şi a ajuns vânător de recompense. Pentru că e prea ocupată ca să apară în faţa judecătorului în urma asaltării unui poliţist, Nicole e dată în urmărire, iar cel care primeşte însărcinarea de a o duce la închisoare este nimeni altul decât Milo.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Păi... de unde oare să încep?... Evident, mai nimic. M-a intrigat ceea ce credeam eu că va fi subiectul - mă aşteptam ca Nicole să fie cu adevărat o criminală periculoasă şi nu doar un reporter care, la nervi, a pocnit poliţistul care îi dădea amendă pentru condus neregulamentar. Şi mă aşteptam la o urmărire ca-n filme (e şi-o ironie pe acolo pe undeva).
De asemenea, orice film cu Gerald Butler era, până acum, un must see. Cred că voi renunţa la acest sport dacă continuă pe acest drum.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Să trecem la lucruri mai serioase. "The Bounty Hunter" a fost catalogat ca o comedie romantică. Problema este că, deşi puţin romantism ar fi pe acolo (găsit cu greu), la partea cu comedia stă tare prost. Subiectul este ridicol şi adună mult prea multe teme pentru a fi şi (relativ) credibil, şi amuzant, şi logic. Dacă partea cu soţia infractoare şi soţul vânător de recompense nu era de ajuns, s-au mai adăugat şi dependenţa de pariuri şi un complot mafiot, pentru a face o plăcintă tare degeaba şi fără pic de haz. Nici unul dintre momentele aşa-zis haioase nu m-a făcut să râd, din contră, am adormit buşteam prima oară după vreo 20 de minute şi tot aşa, vreo 2 seri la rând, până am reuşit să ajung la mirobolantul final ~~în care ei se pupă pe după gratiile închisorii~~. Stupid final.
Ah, da. Cică filmul ar mai fi şi de acţiune. Să vă mai zic că nu e nici un pic de acţiune?
Jennifer şi Gerald. Ea are picioare frumoase şi el e(ra) bărbatul meu ideal (după Johnny, evident). De ea v-am mai spus parcă, nu mă mai repet, părerea se păstrează. Butler în schimb m-a dezamăgit foarte, foarte mult. Ce s-a întâmplat cu tipul sexy din "300" şi "P.S. I Love You", sau chiar din "The Ugly Truth"? Aici a jucat execrabil şi parcă nici chiar aşa de sexy nu mi s-a mai părut. Iar cei doi împreună în rol de îndrăgostiţi... nu, un mare nu!

Decizie:
Cred că am cam atins toate punctele importante. Scenariu slab, acţiune lipsă, nu tu umor, nu tu personaje interesante, dar foarte foarte mult căscat. Cam la asta se rezumă "The Bounty Hunter". Din păcate, una dintre cele mai proaste comedii romantice pe care am avut nenorocul să le văd.

Dangerous Liaisons

2010-04-26T19:17:00.001+03:00

Regie: Stephen Frears
Distribuţie: Glenn Close, John Malkovich, Michelle Pfeiffer, Swoosie Kurtz, Keanu Reeves, Mildred Natwick, Uma Thurman
Apariţie: 1988
Produs de Lorimar Film Entertainment/NFH Productions/Warner Bros. Pictures

La noi: Legături periculoase

Depăşim puţin registrul comediilor romantice (da, am reuşit să termin "The Bounty Hunter", dar n-am starea de a scrie despre el) pentru a vorbi despre o altă ecranizare, a unei cărţi nu foarte celebre şi, părerea mea, nici foarte bune - "Les Liaisons dangereuses", un roman epistolar scris de francezul Pierre Choderlos de Laclos. Am citit cartea într-o vară infernală marca Bucureşti, în săptămânile când aşteptam viza de student pentru Spania, total plictisită de lipsa de atenţie din partea unui prieten care prefera jocurile pe calculator...
Romanul nu m-a impresionat foarte mult. În primul rând că stilul epistolar nu este pe gustul meu, o colecţie de scrisori nefiind capabilă, oricât de originală, să mă introducă în ritmul acţiunii. În al doilea rând, am citit cartea după ce am văzut atât "Dangerous Liaisons", filmul despre care vreau să vă vorbesc astăzi, cât şi "Cruel Intentions", adaptarea mai moderno-adolescentină, ambele cu mult mai multă intrigă şi mult mai interesante. Poate că voi surprinde prin următoarele, dar, aşa cum orice regulă trebuie să aibă şi excepţii pentru a fi evidenţiată, vă mărturisesc că, de această dată, filmul bate cartea.
Am revăzut de curând "Legături periculoase" din dorinţa de a mă rupe de idioţeniile apărute în ultima vreme, dar şi pentru a mă delecta din nou cu jocul actoricesc minunat al pleiadei de actori de pe genericul său. Veţi înţelege, probabil, fascinaţia mea când vă voi spune şi că "Dangerous Liaisons" a fost nominalizat la Oscar pentru cea mai bună peliculă, atât Glenn Close, cât şi Michelle Pfeiffer au fost nominalizate pentru rolurile realizate, iar scenariul adaptat, costumele şi scenografia au fost distinse cu mult dorita statuetă.

Povestea:
Trădată de un fost amant, Gercourt, Marchiza de Merteuil îi cere o favoare infamului Viconte de Valmont: să o seducă pe inocenta Cecile de Volanges, cu care Gercourt ar fi trebuit să se căsătorească. Având însă o altă cucerire în minte, pe virtuoasa soţie Madame de Tourvel, Valmont o împinge pe Cecile în braţele tânărului Danceny, îndreptându-şi atenţia înspre câştigarea pariului pus cu Marchiza de Merteuil, cum că nu va reuşi să o seducă pe Madame de Tourvel.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Oh what a tangled web we weave, when first we practise to deceive... Intrigă, intrigă şi iar intrigă. Un film despre (a)moralitate, lupta dintre sexe, pe alocuri despre dragoste şi răzbunare, pasiune, emoţii complexe şi trăiri intense, prezentate într-un ritm extraordinar, care îţi taie răsuflarea. Dacă aproape fiecare film are momente în care mai caşti, acesta reuşeşte să te ţină lipit de canapea, nemişcat, pe toată durata sa.
Atmosfera. Doar pentru acest aspect şi aş fi în stare să revăd filmul fără să mă plictisesc. Costumele, interioarele, parcurile, splendid filmate pentru a recrea până aproape de perfecţiune Franţa epocii iluministe.
Impresionanta distribuţie. Numele mari de pe afiş sunt un motiv suficient pentru a vă face să urmăriţi această peliculă, dar cu toţii ştim că acest lucru nu este întotdeauna îndeajuns. "Dangerous Liaisons" a dat ocazia - în mare parte (excepţia mea fiind Keanu) - unor performaţe cu adevărat extradordinare. Pe Glenn Close am asociat-o mereu cu Cruella de Vil, rol pe care l-a jucat magistral, dar înainte de acesta aproape a luat Oscarul pentru interpretarea Marchizei de Merteuil, un personaj fascinant prin faptul că înglobează natura umană (sau femeiască) în cea mai pură stare. Rămân de fiecare dată stupefiată de complexitatea emoţiilor pe care a reuşit să le interpreteze Close, de expresiile faciale, de modulaţiile vocii, de scena finală în care îşi şterge machiajul de pe faţă, scenă ce însumează, în doar câteva secunde, întregul film. Michelle Pfeiffer a dat şi ea o reprezentaţie de Oscar în rolul virtuoasei doamne de Tourvel, un rol care i s-a potrivit ca o mănuşă. Despre John Malkovich nu ştiu dacă pot să spun ceva fără a cădea în clişee. Nu degeaba este singurul actor despre care s-a făcut un film cât timp încă mai e în viaţă. Deşi nu e nici pe departe genul de cuceritor, rolul acesta îl transformă în cel mai râvnit bărbat, degajă atât de multă senzualitate încât este capabil să cucerească orice femeie ar vrea şi asta a şi făcut, atât pe ecarn, cât şi în afara lui (bârfele spun că, în timpul filmărilor, ar fi avut o relaţie cu Michelle Pfeiffer). Cei trei actori din planul principal au dat viaţă unor personaje incredibil de complexe penru o poveste spusă pentru marele ecran. Doi aristocraţi care, din plictiseală, ajung să se joace de-a Dumnezeu cu viaţa unor persoane nevinovate, reuşind să distrugă totul în cale, inclusiv pe ei.
Distribuţia secundară, care susţine atât de bine rolurile principale şi acţiunea prin reprezentaţii excelente. Aici le includ pe Swoosie Kurtz, Uma Thurman şi Mildred Natwick.
Ce este uimitor atât în legătură cu filmul, cât şi cu povestea lui Choderlos de Laclos, este că, după atâta timp de când a fost scrisă, este încă foarte actuală. Lupta dintre sexe este un subiect foarte bătucit, şi totuşi acest film a reuşit să o reinventeze în aşa manieră încât să trezească interesul, deşi, să nu uităm, au trecut mai mult de 20 de ani de când pelicula a văzut lumina reflectoarelor.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Keanu Reeves. Ca întotdeauna. Nu voi înţelege niciodată de ce acest om s-a făcut actor şi, mai mult, de ce este considerat unul de succes. Keanu este incapabil de a arăta ceva, mimica lui este... inexpresivă. Singurul rol care am considerat că i s-a potrivit a fost cel din "Matrix", dar în rest, pe bune că nu înţeleg ce căuta pe acolo.

Decizie:
"Dangerous Liaisons" este unul dintre cele mai bine realizate filme pe care le-am văzut, sub toate aspectele - scenariu, actori, imagine, scenografie, costume... Îl voi recomanda întotdeauna oricui vrea să vadă ceva de calitate şi, drept dovadă, vi-l recomand şi vouă astăzi.

Along Came Polly

2010-04-20T19:17:00.001+03:00

Regie: John Hamburg
Distribuţie: Ben Stiller, Jennifer Aniston, Philip Seymour Hoffman, Debra Messing, Alec Baldwin, Hank Azaria
Apariţie: 2004
Produs de Jersey Films/Loofah Productions

La noi: Surpriză: vine Polly!

Am încercat aseară să mă uit la "The Bounty Hunter", dar n-am rezistat mai mult de jumătate de oră. Totuşi, pentru că tot sunt la capitolul urmărit comedii romantice, o să vă povestesc despre un alt filmuleţ care o are pe Jennifer Aniston în distribuţie.
"Along Came Polly" este o povestioară amuzantă, un "date movie", cum i-ar zice americanii, ce poate fi remediul perfect pentru o seară plictisitoare.

Povestea:
Proaspăt căsătoritul Reuben Feffer se trezeşte părăsit de soţie pentru instructorul de scufundări chiar în timpul lunii de miere. Deprimat, se întoarce la viaţa sa extrem de organizată, care, însă, îi este dată repede peste cap de Polly Prince, o fostă colegă de şcoală, care trăieşte la limită.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Filmul este amuzant! Nu m-am gândit că o să ajung să spun asta despre unul cu Ben Stiller, dar uite că a venit şi ziua aceea. Şi umorul vine tocmai de la el, în mod neaşteptat pentru mine. Stiller îl interpretează bine pe acest tocilar adult, un bărbat care calculează riscul oricărei acţiuni pe care o întreprinde şi care încearcă să rămână pe cât posibil în zone sigure. Nici Philip Seymour Hoffman nu mă amuză în mod normal, dar rolul său din "Along Came Polly", deşi extrem de greţos, m-a făcut să râd de una singură prin casă.
Totuşi, cred că rolul care mi-a rămas în minte cel mai bine este cel al instructorului de scufundări Claude, interpretat de un Hank Azaria blond şi cu un accent franţuzesc demenţial - merită văzută pelicula chiar şi doar pentru acele câteva minute în care apare acest actor.
Animalul. Ce-o fi fost ăla.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Jennifer Aniston şi personajul ei, pe care eu l-am văzut ca fiind doar de umplutură, un motiv pentru dezvoltarea caracterului lui Stiller, dar neavând nimic special pentru a ieşi în evidenţă. Sunt convinsă că Aniston poate mai mult, nu este o actriţă care să reuşească să se desprindă de imaginea lui Rachel Green, dar am văzut-o în roluri mult mai ok.
Povestea este una plictisitoare, logică doar după standardele Hollywood-ului, pentru care se pare că cele mai frumoase poveşti de dragoste sunt cele între oameni care nu au absolut nimic în comun... Ce o salvează este umorul, altfel aş fi căscat de m-ar fi durut fălcile în timpul filmului.

Decizie:
Nu sunt prea multe de spus despre această rom-com. Plăcută, amuzantă, dar nu una dintre cele mai bune ale genului.

Dorian Gray

2010-04-19T16:10:00.000+03:00

Regie: Oliver Parker
Distribuţie: Colin Firth, Ben Barnes, Rebecca Hall, Rachel Hurd-Wood, Emilia Fox, Ben Chaplin
Apariţie: 2009
Produs de Ealing Studios/Fragile Films

La noi: Dorian Gray

"But beauty, real beauty, ends where an intellectual expression begins." Oscar Wilde, "The Picture of Dorian Gray"

De multă vreme citatul meu preferat, pe care l-am auzit prima dată în liceu, de la profesorul pe care l-am stimat cel mai mult. Este, oarecum, chintesenţa cărţii lui Wilde, pe care am avut plăcerea să o citesc în original, aşa cum îi şade bine oricărei capodopere. "The Picture of Dorian Gray" este una dintre nuvelele mele preferate, atât de plină de înţelesuri şi atât de actuală, încât nu-ţi vine să crezi că a trecut mai bine de un secol de la publicarea sa. Scris în stilul gotic-horror popularizat prin lucrări ca "Fantoma de la operă" a lui Gaston Leroux, "Cocoşatul de la Notre-Dame" a lui Hugo şi mai recentele "Rosemary's Baby", "I Am Legend" şi "Shutter Island", romanul - singurul, de altfel, al lui Oscar Wilde - readuce în prim-plan vechea legendă germană a lui Faust, cel care îşi vinde sufletul în schimbul cunoaşterii şi a puterilor magice.
Revenind la film. Ultima ecranizare a operei lui Wilde l-a adus în rolul principal pe Ben Barnes, un actor aflat la început de drum, dar deja remarcat din "The Chronicles of Narnia: Prince Caspian" şi "Easy Virtue". Pelicula nu este cartea. Deşi urmăreşte destul de bine firul poveştii, aşteptările cuiva care a citit romanul trebuie să fie destul de scăzute.

Povestea:
Tânărul Dorian Gray intră în posesia unei uriaşe moşteniri de la un unchi şi se mută în Londra, unde este imediat adoptat de elita burgheză, căzând sub influenţa lordului Henry Wotton, care, încet încet, îl incită la cele mai imorale distracţii, trăindu-şi prin intermediul acestuia tinereţea pierdută.
Frumuseţea lui Gray este imediat remarcată şi imortalizată într-un tablou. Într-un moment de rătăcire, Dorian face un pact cu diavolul pentru a nu îmbătrâni nicicând, iar toate semnele vieţii se transferă, din acel moment, asupra tabloului.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Scenografia. De puţine ori încep cu acest aspect, care vine, de obicei, ca o completare la poveste, dar de această dată a jucat un rol important în imaginea pe care mi-am format-o asupra filmului. "Dorian Gray" a recreat o Londră victoriană întunecată, dar reală, tangibilă, cadrul perfect pentru evoluţia personajului. Nu mai vorbesc de costume, care sunt încântătoare. Aceste aspecte reuşesc să arate excelent diferenţa dintre clasele sociale ale vremii. Efectele speciale sunt, de asemenea, foarte bine realizate, tehnicile moderne contribuind, de această dată, la crearea unei imagini cât mai bune asupra desfăşurării poveştii.
Distribuţia. Cu referire în primul rând la Colin Firth, unul dintre actorii mei preferaţi, pe care îl vedem într-un rol diferit de ce ne-a obişnuit până acum, dovedind că nu e niciodată târziu pentru a aborda registre diferite de interpretare şi personaje originale. Firth este, în cea mai mare parte, punctul focal al filmului, elementul puternic care face ca toate rotiţele să se învârtă bine. Rebecca Hall joacă, de asemenea, bine, păcat doar că personajul ei nu este dezvoltat deloc.
Povestea. Fără a fi deloc meritul filmului, ci a lui Oscar Wilde, povestea lui Dorian Gray este una care mă fascinează încă de când am citit-o prima dată. Transpunerea ei într-un film condimentat cu toate posibilităţile tehnicii şi cu viziunea modernă a lui Oliver Parker era o excelentă ocazie de a retrăi sentimentele pe care le-am avut atunci când am citit cartea.
Ritmul foarte bun de desfăşurare a acţiunii. Neîndestulător pentru ca filmul să nu pară plictisitor cuiva care a citit cartea, dar, totuşi, un punct în plus.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Personaje inventate, exagerări aiurea, insuficienta dezvoltare a personajelor, cam aşa ar putea fi rezumată această parte. Să le vedem pe rând.
Filmul nu urmăreşte cartea decât în mare. Se spune că e cea mai bună adaptare a romanului lui Oscar Wilde, dar dacă e aşa, atunci nu vreau să le văd pe celelalte. S-a urmărit ideea principală, dar detaliile şi evoluţia personajelor, cele care fac din carte o capodoperă, au fost lăsate pe dinafară. Avem, în schimb, un personaj inventat - Emily Wotton - pentru a justifica un final ce nu avea nevoie de aşa ceva.
Ben Barnes. L-am mai văzut în "Easy Virtue", unde mi s-a părut promiţător. Cu toate acestea, aici mi-a dat impresia unui Keanu Reeves mai tânăr, un actor cu o mimică ce nu trădează nimic şi un stil care nu exprimă pic de emoţie. Fad ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a-l descrie.
Modul de percepţie este unul extrem de superficial. În timp ce opera lui Wilde este plină de simboluri, axată foarte mult pe dezvoltarea unor caractere puternice şi pe o intrigă pe măsura reputaţiei stilului gotic-horror, filmul merge mai mult pe senzaţional, pe dezvăluirea detaliilor sordide care, de fapt, nici măcar nu şochează atât de mult, pentru că totul se întâmplă între persoane capabile să ia decizii şi, ce e mai rău, persoane cu care este imposibil să simpatizezi. Se lasă într-un con de umbră, prea puţin dezvoltate, abuzul de droguri şi înclinaţia spre crimă ale lui Dorian, în schimb se exagerează relaţiile sexuale aşa-zis clandestine ale acestuia... Se urmăreşte decăderea personajului, dar nu vedem nimic din temerile, regretele, tristeţea sa, drept urmare avem parte de un caracter unilateral, care nu inspiră mare lucru. Se trece foarte repede peste lucruri importante, fără de care romanul nu ar fi avut nici un farmec (relaţia lui Dorian cu pictorul Basil Hallward, de exemplu).
Pe lângă sub-dezvoltarea subiectului, nici personajele nu sunt foarte bine create. Se pune accent pe partea negativă şi avem din plin femei uşoare şi drogaţi iubitori de orgii, dar caracterele pozitive nu reuşesc să contrabalanseze, drept urmare totul pare extrem de linear. Sybil Vane (în interpretarea neconvingătoare a actriţei Rachel Hurd-Wood), care ar fi trebuit să fie o femeie inocentă, distrusă într-un final de depravarea la care se dedă Dorian, nu pare foarte diferită de celelalte femei din film, din acest motiv nici nu putem să deplângem prea mult sinuciderea ei.
Tabloul - o încercare fără sens de a da o tentă horror acestui film, şi sfârşitul, lipsit de sens şi de încărcătura celui din carte. Plus inutila evoluţie a personajului lui Henry Wotton de pe final, care m-a umplut de nervi, pentru că nu numai că nu aşa stau lucrurile în roman, dar strică total părerea formată despre un caracter, de altfel, esenţial.

Decizie:
Din păcate, rezumatul acestui "Dorian Gray" ar putea fi sex, drugs and rock'n'roll. Un fel de reiterare a anilor '60. Prea multă pornografie, prea puţină dezvoltare reală a subiectului şi a personajelor. Ca admiratoare a lui Wilde, pot spune că filmul nu face deloc cinste cărţii. E un mare păcat că Parker a înţeles că aceasta ar fi cea mai bună metodă de a face ca oamenii secolului 21 să se intereseze de o operă clasică.

13 Going on 30

2010-04-12T14:30:00.000+03:00

Regie: Gary Winick
Distribuţie: Jennifer Garner, Mark Ruffalo, Judy Greer, Andy Serkis, Kathy Baker, Phil Reeves
Apariţie: 2004
Produs de Revolution Studios/Thirteen Productions

La noi: Azi 13 mâine 30

Acum vreo lună, ieşind de la un curs de dans de la Perfect Dance (nu vă agitaţi, nu e reclamă plătită), discutam cu fetele despre ce filme mai preferă fiecare când e vorba de comedioare romantice. Am fost oarecum surprinsă să aud titlul "13 Going on 30" printre cele menţionate, pentru că îmi aduceam aminte că e o porcărioară care nu-mi lăsase cine ştie ce impresie la o primă vizionare. Dar, pentru că nu voiam să rămân cu dubii şi, de ce nu, pentru că îmi place şi de Jennifer Garner, şi de Mark Ruffalo, am considerat că ar fi perfect pentru o duminică leneşă în care peste Bucureşti stă să plouă.

Povestea:
Jenna şi Matty sunt buni prieteni din copilărie. Ajunşi la vârsta pre-adolescenţei, cei doi descoperă că îşi doresc lucruri diferite. În timp ce Matt este îndrăgostit de Jenna, aceasta nu-şi doreşte altceva decât să facă parte din popularul grup Six Chicks. La aniversarea de 13 ani a Jennei, dorinţa ei cea mai mare, să fie "30, flirty and thriving", se îndeplineşte, fata trezindu-se în pielea unei femei de 30 de ani care pare a fi dobândit totul de la viaţă.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Avem câteva elemente care fac din "13 Going on 30" o comedie romantică relativ drăguţă. Mai întâi, povestea. Cine n-ar vrea ca magazinul din colţ să vândă praf magic de îndeplinit dorinţele? Şi eventual să poţi să-ţi vezi viitorul pentru a corecta dinainte eventualele greşeli. Josh Goldsmith a apelat la copilul din noi când a scris scenariul pentru acest basm modern. Îmi aduce aminte de vremurile când eram mai puţin aproape de 30 de ani şi mă uitam la "Arabela", care avea inelul ăla pe care îl întorceai şi îţi putea îndeplini cele mai năstruşnice dorinţe.
Alegerea celor doi actori din rolurile principale. Ok, nici unul din ei nu e un geniu, dar mie îmi plac amândoi. Îmi amintesc că am menţionat undeva pe acest blog că am o pasiune pentru Jennifer Garner încă de când juca în "Alias", iar Mark Ruffalo are acel je ne sais quoi ce mă face să suspin :)). Contrastul dintre personalităţile celor doi este delicios - în timp ce Jennifer/Jenna este exuberantă, trăind din plin viaţa şi făcându-ne să zâmbim când o vedem, Mark/Matt este cinic şi realist, nu mai crede în visele adolescenţei şi ne aduce cu picioarele pe pământ.
Moda celor două epoci - distincţia este făcută foarte bine, precum şi muzica (cu toate că preferinţele muzicale ale Jennei erau specifice câtorva ani înainte de 1987, dar mai contează, când avem Michael Jackson pe coloana sonoră?)
Filmul este destul de inocent cât să fie potrivit unei largi categorii de vârstă, de la adolescenţi la adulţi cu nostalgia acelor ani.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Mi-e silă să mai scriu. Le ştiţi, le-am tot repetat când am vorbit de comedii romantice. Dar parcă toate aceste lucruri nu mai contează când petreci o oră şi puţin cu un asemenea film.

Decizie:
"13 Going on 30" nu e cel mai priginal dintre filme. Totul a mai fost făcut cel puţin o dată, de la poveste la dans şi aşa mai departe. Şi totuşi, oricât de mult aş fi vrut să spun că nu mi-a plăcut şi să construiesc o critică credibilă, nu mi-a ieşit. Pentru că filmul, oricâte lipsuri ar avea, are ceva magic. Poate că mă ramolesc înainte de vreme, poate că a venit primăvara şi mă simt fericită şi plină de viaţă... dar mi-a însorit duminica!

I Am Legend

2010-04-09T19:50:00.003+03:00

Regie: Francis Lawrence
Distribuţie: Will Smith, Alice Braga, Charlie Tahan, Salli Richardson-Whitfield, Willow Smith
Apariţie: 2007
Produs de Warner Bros. Pictures/Village Roadshow Pictures

La noi: Legendă vie

În 1954, sub influenţa crescândă a ideii apocaliptice că omenirea va fi rasă de pe faţa pământului de un virus/bacterie mutantă, autorul american specializat în genurile SF şi horror Richard Matheson scria romanul "I Am Legend", care a fost, apoi, ecranizat de trei ori, ultima dată în 2007.
"The Last Man on Earth", prima dintre aceste ecranizări, realizată în 1964, în regia italianului Ubaldo Ragona şi a americanului Sidney Salkow, povesteşte cum omenirea este aproape eradicată din cauza unui virus care transforma oamenii în vampiri. Rămas singur, alcoolicul doctor Robert Morgan încearcă să omoare cât mai mulţi dintre aceştia în timpul zilei, ascunzându-se noaptea.
În 1971, Boris Sagal regiza filmul britanic "The Ωmega Man", cu Chalrton Heston în rolul colonelului Robert Neville, rămas singur într-un Los Angeles căzut pradă creaturilor zombie în care se transformaseră oamenii atunci când războiul chimic dintre China şi URSS eliberează un virus asupra omenirii.
Filmul lui Francis Lawrence, care reia, de altfel, şi titlul cărţii, este cel care se îndepărtează cel mai mult de la romanul lui Matheson, punând accent, pe de altă parte, pe efectele vizuale şi pe starea psihologică a personajului central.
Nu văzusem "I Am Legend" din diverse motive, unul dintre ele fiind că mă plictisesc filmele cu zombie, dar, la recomandarea unui prieten, care mi-a tot povestit de el, i-am dat o şansă aseară. De menţionat, de la început, că pelicula are două finaluri, unul mai fericit decât altul (eu îl prefer pe cel mai tragic, dar oarecum mai realist).

Povestea:
2012. New York. Colonelul şi virusologul Robert Neville este singurul supravieţuitor al oraşului, imun la virusul care a transformat 90% din locuitorii lumii în zombie ucigaşi, cu trăsături similare vampirilor. Singurul companion al său este căţeaua Sam, pe care i-o lăsase fiica sa înainte să părăsească oraşul. Neville este obsedat să găsească un leac pentru această boală, făcând experimente pe animale şi pe zombie, încercând, în acelaşi timp, să nu fie transformat în masă de seară pentru mutanţii ucigaşi.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Filmul este împărţit în două. Primele 70 de minute şi restul. Mi-a plăcut prima parte pentru ritmul excelent al desfăşurării evenimentelor şi diferenţa faţă de majoritatea filmelor de gen, unde creaturile ucigaşe apăreau să strice totul încă de la început. Pentru că nu sunt mare fană a filmelor cu monştri care de care mai urâţi, lipsa lor aproape totală din peisaj şi ameninţarea voalată care se simţea în aer au făcut ca pelicula să mă ţină în tensiune o bună parte din timp. Prefer de o mie de ori jocul psihologic (din care "I Am Legend" are destul) decât să văd nişte zombie agitaţi ca un pet de Pepsi încercând să ucidă cât mai violent oamenii normali. În plus, alternarea scenelor cu flash-backs în care se explică oarecum de unde a început totul şi care e povestea lui Neville este captivantă şi demnă de toată atenţia.
Evoluţia (sau involuţia) socială a personajului principal, care are propria metodă de a învinge singurătatea, dar care, după trei ani de trăit doar în compania unui câine, devine aproape incapabil să empatizeze cu semenii săi. Puţin mai multă dezvoltare pe partea aceasta nu ar fi stricat, mai ales că filmul este conceput în aşa fel încât să permită acest lucru, dar nu e rău pentru un SF.
Înlocuirea vampirilor din carte cu aceşti mutanţi (cu trăsături, ce-i drept, asemănătoare - frica de lumină fiind una din ele) extrem e agresivi şi fără urme de umanitate. De ce? Pentru simplul motiv că, deşi mare fană a serialelor "Buffy the Vampire Player", "Angel" şi "True Blood", inflaţia de filme care dezbat această temă în ultimii ani este deranjantă, foarte deranjantă. Îmi place principiul "mai răruţ că-i mai drăguţ".
Potaia. După care aproape-aproape mi-a picat o lacrimă.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Cu riscul de-a dezamăgi amatorii de SF-uri, am o listă nu foarte scurtă de aspecte care mi-au displăcut în legătură cu "I Am Legend". În primul rând, finalul. Ambele finaluri, ca să fiu mai precisă, pentru că nici unul nu dă filmului valoarea necesară (da, pentru mine, sfârşitul unei pelicule face jumătate din valoarea acesteia şi de multe ori s-a întâmplat să-mi schimb părerea despre un film atunci când a fost trântită câte o plăcintă drept concluzie). Cel tragic e, într-o mare măsură, stupid (~~putea să arunce bomba şi fără să se arunce şi pe el~~), cel mai happy este absurd ~~pentru că se presupune că mutanţii nu mai aveau urmă de umanitate în ei~~.
Stupiditatea desfăşurării evenimentelor după apariţia donşoarei de origine braziliană. Păi da, că doar dacă până atunci prezenţa creaturilor sperietoare era doar undeva în fundal, trebuia ca măcar pe final să avem parte de urlete, bombe şi alte asemenea efecte cinematografice, că doar nu a fost făcut filmul pentru IMAX degeaba. Inutil şi un aspect care scade mult din valoarea peliculei lui Lawrence.
Will Smith poate, ocazional, mai mult (de văzut "The Pursuit of Hapyness" sau mai recentul "Seven Pounds"). Aici, din păcate, a fost acel Will Smith din "Independence Day" şi "Man in Black" - all body no nimic altceva, foarte previzibil şi deloc complex în modul în care şi-a construit personajul, ceea ce e un mare păcat la un actor care are mai mult decât un abdomen frumos.
Deşi efectele speciale sunt bine lucrate, Hollywood-ul încă nu înţelege că privitorul mai are nevoie şi de altceva pentru ca un film să fie memorabil. Sau poate înţelege, dar nu-i pasă. Aş fi vrut mai multă complexitate, o mai bună dezvoltare a personajelor, o pătrundere mai în detaliu în subiect şi în lupta interioară a lui Neville. Mai mult.
Şi fără să fiu în vreun fel cinică, cred că "I Am Legend" adună toate clişeele posibile într-un SF cu temă apocaliptică. Avem un personaj care le ştie/face pe toate, dar se prinde în propria capcană, un câine care îşi dă viaţa pentru a salva eroul, o fată frumoasă care desface băierile iadului atunci când îşi face apariţia şi aşa mai departe.

Decizie:
Mă opresc, aş mai avea multe de zis, dar prefer să vă las să decideţi singuri, în caz că nu aţi văzut filmul încă. "I Am Legend" nu e, în ciuda criticilor de mai sus, un film rău, iar principala sa calitate este că m-a făcut să-mi doresc să citesc cartea şi să văd celelalte două ecranizări. Dar m-a dezamăgit în multe aspecte şi de aceea nu e o peliculă pe care să vreau s-o revăd.

The Time Traveler's Wife

2010-04-08T16:25:00.000+03:00

Regie: Robert Schwentke
Distribuţie: Eric Bana, Rachel McAdams, Jane McLean, Ron Livingston
Apariţie: 2009
Produs de New Line Cinema/Nick Wechsler Productions

La noi: Soţia călătorului în timp

A fost mare lucru când lumea şi-a dat seama că poate să împărtăşească gândurile în scris şi au apărut cărţile! Eu, cititoare feroce, îi voi rămâne etern recunoscătoare primului om care a luat un instrument de scris în mână pentru momentele pe care le petrec acum când iau o carte în braţe.
Literatura s-a inspirat, cum era şi normal, din celelalte ramuri ale artei, aşa cum şi acestea şi-au găsit teme de inspiraţie din literatură. Nici nu mai am spaţiu sau timp să enumăr multitudinea de romane ecranizate. Nu mă voi sătura niciodată, însă, să spun că foarte puţine dintre aceste filme au reuşit să-mi atragă atenţia prin faptul că egalează sau întrec în calitate romanul. "Lord of the Rings" este cam singurul care îmi vine în minte acum.
În mod clar, filmul despre care vă vorbesc în această seară, "The Time Traveler's Wife", nu este unul care să facă faţă numelui cărţii scriitoarei americane Audrey Niffenegger, un roman oarecum interesant prin subiectul abordat şi prin tehnica de abordare a acestuia.

Povestea:
"The Time Traveler's Wife" este povestea de dragoste dintre un bărbat care suferă de o afecţiune genetică rară, care îl face să călătorească în timp în mod spontan, şi soţia acestuia, care îl cunoaşte încă din copilărie şi îl redescoperă de-a lungul vieţii în diferite etape de vârstă.
Clare Abshire îl cunoaşte pe Henry DeTamble când ea avea 6 ani, iar el 30, văzându-l apoi regulat în perioada copilăriei şi adolescenţei în diferite stadii de vârstă. Apoi, când ea are 20, iar el 28, cei doi se regăsesc în sfârşit şi se căsătoresc, încercând să ducă o viaţă normală, în ciuda dispariţiilor periodice ale lui Henry.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Să zicem că nu mă învăţ minte. Încerc să descopăr mereu acel film capabil de a transpune magia unei cărţi care mi-a plăcut. Nu e "The Time Traveler's Wife" unul din romanele mele preferate, dar m-a intrigat din destule puncte de vedere încât să-l ţin minte. Subiectul este interesant de urmărit şi voiam să văd cum poate fi transpus pe ecran (îmi imaginam eu, mult mai bine decât în carte, la care m-a enervat într-o oarecare măsură trecerea relativ haotică de la un moment la altul).
Lipsa totală de elemente/explicaţii tehnice cu privire la cum se desfăşoară călătoria în timp. Din acest punct de vedere, filmul (şi cartea, în primul rând) se distanţează de alte încercări de a reda acest subiect. Povestea se concentrează pe relaţia dintre Claire şi Henry şi nu pe boală în sine, ceea ce face din roman şi din film o istorie amoroasă drăguţă.
Claire şi Henry şi-au găsit transpunerea (aproape) ideală în interpretările lui Rachel McAdams şi Eric Bana. Pe Rachel, nu-i aşa, o vedem cu toţii capabilă să interpreteze un asemenea rol, doar a reuşit să stoarcă lacrimi şi celor mai reci dintre noi cu personajul din "The Notebook". În legătură cu Eric Bana aveam, în schimb, un semn de întrebare, pentru că singura caracteristică a lui care îmi inspiră ceva nu este talentul actoricesc, ci rotunjimea părţii dorsale. Cu toate acestea, a reuşit să-l facă pe Henry să arate cât de cât aşa cum şi l-a imaginat Audrey Niffenegger, deci pot spune că distribuţia, cel puţin la nivelul rolurilor principale, este una reuşită.
Persoanele care s-au ocupat de machiajul lui Bana au făcut o treabă excelentă în a-l plasa în diferitele perioade de timp de-a lungul filmului. Trecerea lui de la o vârstă la alta (şi nu neapărat în ordine cronologică) a fost foarte bine realizată.
În limita celor 107 minute ale filmului, să zicem că s-a pus pe ecran atât cât a fost posibil din carte, în aşa fel încât să se realizeze o poveste de dragoste lacrimogenă şi să se păstreze ideea călătoriei în timp şi metafora dragostei care este capabilă să străbată timp şi spaţiu pentru a se împlini.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Daaaar... în ciuda faptului că accept că o carte atât de complexă nu poate fi transpusă în două ore de film, nu mi-a plăcut eliminarea din poveste a lui Kimmy, proprietăreasa tatălui lui Henry, raritatea apariţiilor acestuia din urmă, eliminarea în întregime a accidentului "frigorofic" al lui Henry (foarte important în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor), lipsa din relatare a lui Ingrid, un alt element oarecum esenţial în dezvoltarea personajului lui Henry, precum şi înlocuirea finalului din carte, extrem de poetic şi revelant, cu cel mult mai comercial din film. Ştiu, pretenţii exagerate de bibliofil.

Decizie:
Sincer-sincer, nu. Mi-a plăcut cartea atât cât a putut să-mi placă o poveste de acest gen. E interesantă, originală, intrigantă şi uşor de citit. Filmul, prin aspectele pe care le-a omis, mi s-a părut neterminat.

Not Another Teen Movie

2010-03-25T01:43:00.000+02:00

Regie: Joel Gallen

Distribuţie: Chyler Leigh, Chris Evans, Jaime Pressly, Eric Christian Olsen, Mia Kirshner
Apariţie: 2001
Produs de Columbia Pictures Corporation/Original Film

La noi: Încă un film despre adolescenţi?!

O dată ca niciodată, când lumea era mai tânără, au început să apară serialele şi apoi filmele cu şi despre adolescenţi. Vă mai aduceţi aminte de epoca de aur a "Berverly Hills, 90210"? Eu da, eram foarte pasionată de acest serial, avem chiar şi un album cu abţibilduri (abţibilde? să mă corecteze careva) cu personajele din BH, ca să nu mai zic că eram iremediabil îndrăgostită de Dylan.
Divaghez. Cum ziceam, acum muuulţi ani, au apărut filmele cu adolescenţi. După care au apărut parodiile după aceste filme, care doreau să revoluţioneze lumea şi să atragă atenţia asupra futilităţii acestora, dar n-au reuşit să fie decât tot nişte filme cu adolescenţi...
Pe "Not Another Teen Movie" l-am văzut la recomandarea unui fost, pentru care această peliculă era the ultimate în materie de comedie. Am ridicat o sprânceană şi atunci, când eram tânără şi neştiutoare în ale cinema-ului, ridic şi acum, când am vârsta pe care o avea el atunci, deoarece tocmai ce l-am revăzut şi încă mă mai întreb de ce mi-am pierdut timpul astfel...

Povestea:
Acţiunea se învârte în jurul studenţilor de la John Hughes High School, ai cărui elevi se încadrează în eternele tipare promovate de (in)cultura hollywood-iană. Jake, sportivul dorit de toate fetele, face un pariu cu blondul Austin că poate să o trasnforme pe Janey, urâta fată drăguţă, în regina balului.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Jucăria roz cu floricele de la început. Asta ca să încep cu aspectul important :))
Faptul că NATM reuşeşte să facă mişto de o grămadă de filme de gen, de la cele din anii '80, precum "Sixteen Candles", "The Breakfast Club", "Pretty in Pink" până la cele mai recente, ca "She's All That", "10 Things I Hate About You" şi "Never Been Kissed". Unele dintre glume sunt scârboase, dar altele sunt amuzante şi bine plasate, făcând din NATM o comedioară nu neapărat bună, dar nici foarte proastă.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Greu de menţionat fiecare aspect în parte. Per total, filmul nu m-a impresionat. Nu are mai nimic, nici actori ca lumea, nici scenariu bine scris, doar câteva glume relativ amuzante şi cam atât. Ştiam că ăsta o să fie un articol scurt, pentru că "Not Another Teen Movie" e uşor de uitat şi de fapt nu e nimic altceva decât un alt film cu adolescenţi, în ciuda pretenţiilor producătorilor.

Decizie:
Pe scurt. Nu-l recomand.

Five Minutes of Heaven

2010-03-24T19:12:00.002+02:00

Regie: Oliver Hirschbiegel
Distribuţie: Liam Neeson, James Nesbitt, Anamaria Marinca
Apariţie: 2009
Produs de Big Fish Films/Element Pictures

La noi: Cinci minute de rai

Am asezonat aseară unui excelent pui cu ananas (nici mie nu-mi vine să cred cât de bine mi-a ieşit) un film de calitate, pe care doream să-l urmăresc de mai multă vreme, dar n-am avut cum.
Dacă titlul vă duce cu gândul la o peliculă romantică, atunci ştergeţi-vă din minte acest lucru, pentru că "Five Minutes of Heaven" nu face parte din această categorie. De altfel, nu este nici stilul germanului Oliver Hirschbiegel să facă filme uşurele, cariera lui axându-se pe drame şi pelicule de suspans cu puternice încărcături emoţionale (vă povesteam mai demult şi despre "Der Untergang" al aceluiaşi Hirschbiegel).
Despre "Five Minutes of Heaven" pot să vă spun, deocamdată, că e un one man show. Deşi Liam Neeson apare ca primul pe generic, prezenţa lui este doar complementară. De asemenea, mult lăudata Anamaria Marinca are trei scene mari şi late, pe care le joacă fad, rolul ei putând fi foarte uşor interpretat de orice altă domnişoară care poate vorbi engleza cu accent slav.

Povestea:
În 1975, în timp ce Irlanda de Nord era tulburată de conflictul dintre catolici şi protestanţi, Alistair Little, pe atunci în vârstă de 17 ani, îl ucide pe tânărul catolic Jimmy Griffin pentru a demonstra în faţa tuturor că are curaj să întreprindă o asemenea faptă şi pentru a se vedea lăudat de şeful UVF. La crimă este martor Joe Griffin, fratele lui Jimmy, care era doar un puştan în acel moment.
În timp ce Alistair stă 12 ani în închisoare pentru crimă şi îşi petrece apoi tot restul vieţii vorbind despre aceasta în programe televizate în toată lumea, Joe este învinovăţit de mama lui că nu a făcut nimic ca să-şi salveze fratele.
Treizeci de ani mai târziu, o emisiune TV mediază întâlnirea dintre cei doi, cu scopul reconcilierii acestora, dar Joe are alte planuri, dorindu-şi cinci minute de rai.

Ce m-a ţinut pe canapea:
James Nesbitt. Acesta este filmul său, în mod exclusiv. Deşi se spune că "Five Minutes of Heaven" descrie viaţa lui Alistair Little, nu e chiar aşa. Într-adevăr, filmul porneşte prin prezentarea personajului lui Little şi a crimei pe care acesta o comite, dar apoi totul se centrază pe drama lui Joe şi pe modalitatea în care înţelege acesta că trebuie să se desfăşoare întâlnirea cu Alistair. Ca să nu mai vorbim că performanţa lui Nesbitt, un actor mai puţin cunoscut în spaţiul cinematografic hollywood-ian (poate doar din "Match Point"), o depăşeşte cu mult pe cea a lui Liam Neeson, care face un rol bun, aşa cum ne-a obişnuit, dar nu reuşeşte să strălucească în faţa mai tânărului său conaţional.
În afară de extazul pe care l-am trăit în faţa personajului interpretat de Nesbitt, am admirat şi tehnica minimalistă folosită de Hirschbiegel în construcţia peliculei. E adevărat, filmul durează doar o oră şi douăzeci de minute, deci acţiunea a trebuit comprimată până la eliminarea absolut tuturor elementelor inutile, dar efectul creat este excelent, pentru că pune cu atât mai mult în valoare încărcătura emoţională puternică pe care o transmite pelicula. Cadrele sunt concise, nimic nu este filmat doar de dragul de a fi filmat, iar sunetul se rezumă la vocile personajelor şi la câteva bucăţi melodice plasate strategic. Partea cea mai puternică, în opinia mea, este scena în care cei doi se întâlnesc, momente în care singurele sunete sunt cele ale paşilor lui Alistair şi ale respiraţiei sale, completate cu câteva bătăi de inimă sugestive.
Personajul Vika, ale cărei trei scene, scurte şi aparent inutile, dau culoare unei pelicule construite aproape exclusiv în nuanţe de gri. Nu a avut nici un efect asupra mea faptul că acest rol aparţine româncei Anamaria Marinca, orice actriţă ar fi putut să-i dea viaţă, atâta timp cât ar fi fost capabilă, cum vă ziceam la început, să vorbească engleza cu accent slav, dar pentru noi, de ce nu, este un motiv să urmărim acest film, pentru că de foarte puţine ori putem spune că reprezentanţii noştri au participat la un proiect premiat în străinătate.
Ideea filmului. Cum reacţionăm când suntem forţaţi să ne confruntăm cu demonii proprii? Suntem capabili de iertare, sau tindem spre răzbunare? Cât este de greu să lăsăm de la noi, să găsim puterea de a trece peste drame pentru a găsi liniştea? Este un film care explorează sentimente adânci şi pune întrebări pertinente despre natura umană.
Filmul este şi nu este violent. Este un film despre un conflict real, dar acest conflict se întrezăreşte într-un plan îndepărtat, personajul principal fiind emoţiile trăite de oamenii implicaţi, chiar şi după ce acesta se stinge.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Faptul că personajele centrale, oricât de multă forţă ar degaja, sunt insuficient construite. Nu vedem nimic din evoluţia lor între cele două momente - al crimei şi al întâlnirii, aceasta fiind doar sugerată prin prea puţine elemente.
De asemenea, modul în care se decide întâlnirea propriu-zisă dintre ei, deşi poetic, nu mi se pare foarte realist.

Decizie:
"Five Minutes of Heaven" a fost o surpriză plăcută şi un film care merită pe deplin lăudat şi premiat. Dacă aveţi posibilitatea să-l vedeţi, faceţi acest lucru, sunt convinsă că va deschide nişte ochi şi va aduce ceva în plus în viaţa voastră.

Erin Brockovich

2010-03-23T01:43:00.000+02:00

Regie: Steven Soderbergh
Distribuţie: Julia Roberts, Albert Finney, Conchata Ferrell, Aaron Eckhart, Marg Helgenberger
Apariţie: 2000
Produs de Jersey Films

La noi: Erin Brockovich

Sunt fascinată de poveştile inspirate din viaţa reală. Pe de o parte, pentru că nu cred că aceasta poate fi atât de interesantă pentru a inspira un film sau o carte, pe principiul life sucks and then you die, pe de altă parte pentru că demonul curiozităţii îmi şopteşte suav la ureche.
Mi-a făcut o enormă plăcere să revăd acum câteva săptămâni "Erin Brockovich", filmul care i-a adus Juliei Roberts Oscarul pentru cea mai bună performanţă într-un rol principal feminin în 2001 şi care a fost întrecut la categoria cea mai bună peliculă de "Gladiator", care mie nu mi-a plăcut defel.

Povestea:
Erin Brockovich este o mamă singură care nu reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă. Colac peste pupăză, este implicată într-un accident de maşină în urma căruia este nevoită să plătească daune, deşi vina era a celuilalt şofer. Disperată, îl presionează pe avocatul care nu reuşise să o apere destul de bine până când acesta o angajează pe un post de secretară. Din această poziţie, Erin începe să investigheze un caz imobiliar suspect, în care este implicată compania Pacific Gas & Electric, descoperind astfel că aceştia încercau să muşamalizeze sutele de cazuri de îmbolnăviri cauzate de cromul hexavalent, o substanţă extrem de toxică cu care această companie contaminase apa din zonă.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Una bucată Julia Roberts, de altfel o doamnă a cinematografiei, care interpretează magistral rolul unei femei relativ vulgare, ce se străduieşte să împace şi capra, şi varza, eventual şi bărbatul care apare în peisaj. Pe deplin meritat Oscarul suflat de Julia din faţa contracandidatelor sale, dar ce-i drept nici nu prea a avut cu cine să se compare în acel an. Personajul a fost construit astfel încât să pară cât mai real, în acest caz, dacă vă vine sau nu să credeţi, realitatea fiind mai incredibilă decât filmul (adevărata Erin se îmbolnăvise şi ea din cauza toxinelor, ca să nu mai vorbim de faptul că era dislexică, aspecte eliminate din construcţia personajului pentru a nu-l face prea melodramatic). Acest rol, în mod clar, a însemnat confirmarea Juliei ca actriţă care poate şi altceva în afară de comedii romantice, arătându-ne o faţă a ei pe care nu prea am văzut-o. Partea bună e că nu avem în faţa ochilor o femeie stilată, educată, pregătită să facă faţă hăţişului birocratic şi legal, ci tocmai contrariul, astfel încât impresia este cu atât mai puternică.
Una bucată (şi ce bucată...) Aaron Eckhart în rolul iubitului lui Erin; nu mi l-aş fi imaginat niciodată rebel şi motociclist, dar iată că s-a prins de el această imagine. Care este cam cea a bărbatului ideal pentru mine. Nu neapărat credibil, şi cam distrage atenţia de la subiect uneori, dar cine sunt eu să mă pun în calea romantismului care mai există, pe undeva pe acolo, în adâncul personalităţii mele?
Nici Albert Finney nu se lasă mai prejos în interpretarea avocatului Ed Masry, care redescoperă, la sfârşitul carierei, motivele pentru care intrase în această breaslă în tinereţe. Finney are rara calitate de a da consistenţă fiecărui rol pe care în joacă, iar acesta este interpretat cu pasiune şi umor, dând la iveală un personaj complet şi agreabil. De asemenea, cei doi (Finney şi Roberts) comunică foarte bine, conturând un cuplu foarte bine sudat (într-un sens cât se poate de neromantic).
Scenariul Susannei Grant, foarte bine scris, mai ales în ceea ce priveşte personajul plin de contradicţii al lui Erin. Probabil că Roberts nu ar fi reuşit o asemenea interpretare dacă nu ar fi avut un atât de bun material cu care să lucreze.
Regia lui Steven Soderbergh - de altfel, 2001 a fost anul său, fiind nominalizat pentru cea mai bună regie cu două pelicule - "Erin Brockovich" şi "Traffic" (câştigând cu acesta din urmă). Este un regizor pe care îl admir, pentru că, deşi nu mi-au plăcut toate realizările sale (seria Ocean's nu este deloc pe placul meu), reuşeşte să dea stil şi culoare peliculelor care ies de sub bagheta sa.
Povestea, bazată pe întâmplări reale (şi care îmi aduce aminte de ce am făcut dreptul acum o mie de ani).

Ce mi-a plăcut mai putin:
Aş fi preferat ca Julia să fie mai îmbrăcată. Deşi garderoba şi limbajul fac parte integrantă din construcţia personajului, parcă totuşi e prea mult (sau prea puţin...).

Decizie:
Personaje bine construite, un scenariu excelent scris şi regizat, actori de primă mână şi o poveste în totalitate reală, dar nu mai puţin dramatică, toate acestea au contribuit la un film de Oscar şi unul care să-mi satisfacă cerinţele în materie de realizări cinematografice. Deci da.

The Hurt Locker

2010-03-10T19:10:00.001+02:00

Regie: Kathryn Bigelow
Distribuţie: Jeremy Renner, Anthony Mackie, Brian Geraghty, Guy Pearce, Ralph Fiennes, David Morse, Christopher Sayegh
Apariţie: 2008
Produs de Voltage Pictures/Grosvenor Park Media

La noi: The Hurt Locker

Au trecut şi Oscarurile şi mi-am spus părerea pe scurt despre câştigători. Aş vrea să vorbesc acum despre marele câştigător, cel care a bătut "Avatar"-ul lui Cameron la fundul gol, cum am zice într-o exprimare foarte plastică. Nimeni nu se aştepta la acest lucru în afara SUA, dar sondajele făcute de publicaţiile americane îl dădeau pe primul loc la distanţă mare de "Avatar" în săptămâna dinaintea festivităţii.
Despre nominalizarea a zece pelicule în loc de cinci nu cred decât că dă speranţe mai multor producători, dar nu oferă neapărat o arie de selecţie mai largă pentru juriu, pentru că favoriţii tot aceiaşi vor fi. Iar alegera lui "The Hurt Locker" a fost, în viziunea mea, cea mai logică pe care o puteau face membrii Academiei, pentru că: filmul elogiază eroul american, un subiect foarte aclamat, dar cu rezultate mediocre în ceea ce priveşte punerea lui pe ecran (de aceea, un film care reuşeşte într-un final să spună o poveste credibilă şi să portretizeze un soldat într-un mod cât mai realist era un candidat ideal pentru Oscar); premiile sunt acordate de Academia Americană de Film (cu accent pe americană), care probabil aşteptau de mult ocazia unei astfel de pelicule; "Avatar" e un sci-fi, gen considerat nerelevant de aceeaşi Academie, care nu a acordat niciodată premii importante filmelor SF, nici măcar când acestea meritau cu adevărat să câştige.
Sunt (în mare parte) o pacifistă şi cred că modul meu de a gândi în această privinţă se poate transpune în următoarea frază: "(la guerra) es un invento de los machos viejos para eliminar a los jóvenes porque los odian, los temen, no desean compartir nada con ellos, mujeres, poder, o dinero, saben que tarde o temprano los despojarán, por eso los envían a la muerte, aunque sean sus propios hijos. Para los viejos hay una razón lógica,pero ¿por qué la hacen los jóvenes? ¿cómo en tantos milenios no se han rebelado contra esas masacres rituales? Tengo una respuesta. Hay algo más que el instinto primordial de combate y el vértigo de la sangre: placer." ("Războiul este o invenţie a celor bătrâni pentru a elimina tinerii pentru că îi urăsc, se tem de ei, nu vor să împartă nimic cu ei, nici femei, nici putere sau bani, pentru că ştiu că mai devreme sau mai târziu le vor lua locul, de aceea îi trimit la moarte, chiar dacă sunt propriii fii. Pentru cei bătrîni există un motiv logic, dar de ce o fac tinerii? Cum se face că, de atâtea secole, nu s-au răsculat împotriva acestor masacre rituale? Am un răspuns. E ceva mai mult decât instinctul primar al luptei şi gustul sângelui: plăcere." - Isabel Allende, "El Plan Infinito"). Plus că eu mai cred că americanii poartă războaie inutile cu popoare pe care şi le inventează drept duşmani pentru a mai stinge setea de violenţă şi a mai rări propria populaţie, dar asta e altă discuţie.

Povestea:
Sergentul William James este detaşat unităţii Bravo din Iraq după ce predecesorul său este ucis în timp ce încerca să dezamorseze o bombă. Spre deosebire de camarazii de arme, care îşi doresc să supravieţuiască în ultimele lor zile de război, James este foarte implicat în ceea ce face şi iubeşte cu adevărat să dezamorseze bombe, de la care păstrează suveniruri care îi tulbură pe ceilalţi. Filmul urmăreşte ultimele 39 de zile ale companiei Bravo în Iraq şi modul în care interacţionează membrii acesteia, foarte diferiţi unul de celălalt.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Stilul gen documentar în care a fost realizat filmul. Consider acest stil foarte potrivit temelor serioase, că le zicem aşa, cu atât mai mult când este vorba de realităţi istorice. Am admirat acest lucru şi la "District 9", unde a fost şi mai pronunţat decât la "The Hurt Locker". Aici, modalitatea de abordare face ca suspansul să fie aproape tangibil, să te poţi, ca spectator, situa în mijlocul evenimentelor şi să le poţi trăi la un ritm intens. Deşi foşti soldaţi în Iraq au combătut filmul, spunând că aspectele care descriu viaţa militarilor şi detaliile folosite nu reflectă realitatea, mie mi s-a părut destul de veridic.
Mi-a plăcut faptul că e construit ca un studiu de caz şi că personajele sunt destul de diferite pentru a oferi o asemenea posibilitate. Pe de altă parte, avem personaje lineare, care nu se îndepărtează nici un moment de la drumul trasat la începutul filmului, ceea ce nu mă încântă, deoarece îmi place să văd evoluţie.
Să zicem că partea interesantă pe care o aduce Bigelow este că "The Hurt Locker" nu implică neapărat o acţiune clară, un conflict vizibil, un personaj negativ distinctiv, reuşind totuşi să se remarce ca flm de suspans. E greu să faci un thriller când aceste elemente, pe care eu le-aş fi văzut ca indispensabile, nu există.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Cum ziceam mai sus, lipsa unei dezvoltări de orice fel a personajelor şi a unei devieri cât se poate de mici de la axul prestabilit, nu tu dubii sau fluctuaţii care să facă acest film mai interesant.
Deşi apolitică (de apreciat de la un regizor american), pelicula elogiază bărbatul macho, cel care nu găseşte plăcere decât în violenţă, nepotrivit a duce o viaţă socială/civilă normală şi pe care liniştea unei familii îl deprimă. Acesta este personajul pe care ni-l aduce în faţa ochilor Kathryn Bigelow. Un nebun deloc pe gustul meu şi care confirmă, în mare parte, citatul din introducerea acestui articol.

Decizie:
Nu am pretenţia de a şti ce se întâmplă într-o astfel de înfruntare, deci nu comentez aspectele care au fost combătute de militari adevăraţi. Pot să înţeleg şi publicitatea pe care şi-au făcut-o producătorii, având în vedere succesul de casă al competitorilor, şi pot să înţeleg şi de ce "The Hurt Locker" a câştigat la Oscaruri. Dar, în ciuda acestor lucruri, nu este un film pe care să-l îndrăgesc sau care să aducă vreo valoare vieţii mele, dar e unul care, prin subiectul abordat şi personajul din prim-plan, a reuşit să mă enerveze.

Premiile Oscar 2010

2010-03-09T15:03:00.001+02:00

Am zis că o să comentez Oscarurile, pentru că nu mă pot abţine. De fapt, o să expun lista câştigătorilor (da, ştiu că o găsiţi pe tot internetul), condimentată cu preferinţele personale pentru fiecare categorie (şi de ce am avut aceste preferinţe).

Cel mai bun film: "The Hurt Locker"

Alegerea mea: "District 9". Ştiu că nu avea nici o şansă. Nu în faţa publicităţii imense făcute pentru "Avatar" şi faţă de cultul eroului american cultivat de "The Hurt Locker" sau faţă de temele sociale abordate în "Up in the Air". Dar "District 9" este cel mai original film pe care l-am văzut în ultima vreme şi unul dintre cele mai emoţionante şi mai pline de semnificaţii. În ceea ce-l priveşte pe "Avatar", nu am crezut nici un moment că va lua alte premii în afară de cele pentru efecte vizuale, pentru că Academia Americană de Film nu a luat niciodată în serios SF-urile când a fost vorba de Oscaruri, iar istoria e plină de filme SF de mult mai bună calitate decât acesta care au ratat premiul pentru simplul fapt că sunt SF (să ne amintim doar de "Blade Runner", "2001: A Space Odyssey", "E.T.")

Cel mai bun actor în rol principal: Jeff Bridges/"Crazy Heart"

Alegerea mea: Colin Firth/"A Single Man". Pentru că pe Bridges îl asociez cu filme stupide gen "The Big Lebowski". Iar Colin Firth e o preferinţă personală, cât se poate de subiectivă.

Cel mai bun actor în rol secundar: Christoph Waltz/"Inglourious Basterds"

Alegerea mea: Christoph Waltz/"Inglourious Basterds". Fără comentarii aici, unul dintre cele mai bune roluri ale anului trecut.

Cea mai bună actriţă în rol principal: Sandra Bullock/"The Blind Side"

Alegerea mea: Sandra Bullock/"The Blind Side". La egalitate cu Gabourey Sidibe pentru "Precious: Based on the Novel 'Push' by Sapphire", pentru că a făcut un rol demenţial pentru o persoană aflată la debut. Nu prea m-am putut decide aici.

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Mo'Nique/"Precious: Based on the Novel 'Push' by Sapphire"

Alegerea mea: Mo'Nique/"Precious: Based on the Novel 'Push' by Sapphire". Nu a avut concurenţă.

Cel mai bun film de animaţie: "Up"

Alegerea mea: "Coraline". Mult mai original şi mai interesant decât "Up" (a cărui poveste de dragoste chiar m-a impresionat). Plus preferinţa mea pentru Henry Selick şi filmele în stil Burton.

Cea mai bună realizare cinematografică: "Avatar"

Alegerea mea: "Avatar". Cum ziceam, nu-i contest meritele la acest capitol.

Cea mai bună scenografie: "Avatar"

Alegerea mea: "Sherlock Holmes". Doar de dragul de a nu vedea "Avatar" câştigând la toate categoriile tehnice şi pentru că mi-a plăcut mult scenografia realizată de Sarah Greenwood.

Cele mai bune costume: "The Young Victoria"

Alegerea mea: "The Young Victoria"

Cel mai bun regizor: Kathryn Bigelow/"The Hurt Locker"

Alegerea mea: Kathryn Bigelow/"The Hurt Locker". Pentru că e femeie şi a făcut un film de Oscar. Pentru că nu cred în triumful tehnologiei în faţa a tot ce face dintr-un film o operă de artă şi nici în violenţa dusă la extrem promovată de Tarantino, singurii concurenţi serioşi la această categorie.

Cel mai bun film documentar: "The Cove"

Alegerea mea: "Food, Inc.". Pentru că atrage atenţia asupra unui subiect care ar trebui să ne preocupe pe toţi.

Cel mai bun documentar de scurt metraj: "Music by Prudence"

Alegerea mea: nici una

Cea mai buna editare de film: "The Hurt Locker"

Alegerea mea: "District 9". Pentru că Julian Clarke a pus laolaltă o peliculă excelentă şi a reuşit să aleagă cele mai bune scene pentru a spune o poveste incredibilă.

Cel mai bun film străin: "El Secreto de Sus Ojos"/Argentina

Alegerea mea: "El Secreto de Sus Ojos". Cred că doar pentru că e un film de limbă spaniolă.

Cel mai bun machiaj: "Star Trek"

Alegerea mea: "Star Trek". Fără concurenţă reală la această categorie.

Cea mai bună coloană sonoră: "Up"

Alegerea mea: "Avatar". În afară de efectele vizuale, coloana sonoră de la "Avatar" m-a impresionat foarte mult.

Cea mai bună melodie: "The Weary Kind (Theme from Crazy Heart)"/"Crazy Heart"

Alegerea mea: "Down in New Orleans"/"The Princess and the Frog". Pur şi simplu e o preferinţă personală.

Cel mai bun film de animaţie - scurt-metraj: "Logorama"

Alegerea mea: "Granny O'Grimm's Sleeping Beauty"

Cel mai bun film de scurt-metraj: "The New Tenants"

Alegerea mea: nici una

Cel mai bun sunet: "The Hurt Locker"

Alegerea mea: "Avatar". Cum ziceam, îl prefer la categoriile tehnice.

Cea mai bună editare de sunet: "The Hurt Locker"

Alegerea mea: "Avatar"

Cele mai bune efecte vizuale: "Avatar"

Alegerea mea: "Avatar"

Cel mai bun scenariu adaptat: "Precious: Based on the Novel 'Push' by Sapphire"

Alegerea mea: "Up in the Air"

Cel mai bun scenariu original: "The Hurt Locker"

Alegerea mea: "Inglourious Basterds"

Alice in Wonderland

2010-03-08T19:30:00.000+02:00

Regie: Tim Burton
Distribuţie: Mia Wasikowska, Johnny Depp, Helena Bonham Carter, Anne Hathaway, Crispin Glover, Matt Lucas, Stephen Fry, Michael Sheen, Alan Rickman, Paul Whitehouse
Apariţie: 2010
Produs de Walt Disney Pictures/Roth Films/Tim Burton Productions

La noi: Alice în Ţara Minunilor

Da, o să vreau să comentez şi Oscarurile. Nu acum însă, din lipsă de chef/timp. Aşa că încep săptămâna prin prezentarea unui film mult aşteptat (de mine, cel puţin).
Ce ar putea să iasă din combinaţia Tim Burton-Johnny Depp-Danny Elfman decât o altă capodoperă a genului fantasy, aşa cum au fost şi cele dinainte? Şi evident că un strop (sau mai mulţi) din doamna Burton nu face decât să dea şi mai multă savoare ecranizării unei cărţi ce a iniţiat genul "nonsensului literar" în literatură.
De menţionat, înainte de toate, că filmul lui Burton nu este ecranizarea cărţii lui Lewis Carroll, sau este, dar nu în sensul animaţiei din 1951. "Alice" al lui Burton înglobează elemente din ambele cărţi ale autorului englez care o au pe această domnişoară drept protagonistă - "Alice's Adventures in Wonderland" şi "Through the Looking-Glass and What Alice Found There". Şi de menţionat şi fatul că această peliculă nu este pentru copii, aşa că, dragi părinţi, nu-i chinuiţi pe aceştia şi nu chinuiţi şi restul spectatorilor din sala de cinema aducându-vă odraslele care nu ştiu să citească la acest film, din care nu vor înţelege mare lucru.

Povestea:
Alice Kingsleigh are 19 ani când este invitată la o petrecere dată în cinstea logodnei ei cu Hamish, fiul fostului partener de afaceri al tatălui ei şi membru al aristocraţiei britanice. Spun invitată, pentru că nu ştie că va fi cerută de soţie de faţă cu un impresionant număr de invitaţi. Iar când acest lucru se întâmplă, Alice, care nu este foarte sigură că doreşte să se mărite - cu atât mai puţin cu sistemul digestiv foarte sensibil al lui Hamish - fuge în grădină, urmărind un iepure alb până în gaura acestuia, prin care cade, trezindu-se într-o lume fantastică populată de cele mai stranii creaturi.
Aici află că nu e prima dată când vizitează acest loc şi că este predestinată a salva ţinutul de Regina de Roşu, care uzurpase tronul în defavoarea distratei dar îndrăgitei sale surori, Regina Albă.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Filmul este o adevărată încântare pentru simţurile mele artistice şi mi-e greu să pornesc de undeva. O s-o fac dară spunând că nu mai e nevoie de nici o prezentare în ceea ce priveşte acest trio extraordinar format din Tim Burton, Johnny Depp şi Helena Bonham Carter, care ne arată încă o dată că legăturile pe care le formează timpul şi experienţele reuşite din trecut nu pot duce decât la lucruri bune.
Tim Burton s-a transformat încet-încet în regizorul meu preferat, poate şi pentru că îl asociez constant cu actorul meu preferat, Johnny Depp, dar şi pentru că abordează mereu subiecte ieşite din sfera normalului şi a clişeelor şi îmi gâdilă plăcut imaginaţia şi simţul estetic. Poate doar "Mars Attacks!" să nu-mi fi plăcut, dar nu am decât cuvinte de laudă pentru restul filmelor ieşite de sub bagheta sa. Iar cele în care l-a distribuit pe Johnny sunt de-a dreptul extraordinare!
Johnny Depp. În "Alice" joacă rolul Pălărierului Nebun şi o face la superlativ. Despre el chiar nu am cuvinte, ajunge să spun că este actorul meu preferat şi că îl ador în absolut orice personificare, chiar şi în interpretarea din "Cry Baby" de la începuturile carierei sale cinematografice.
Cu o mică excepţie (trebuie să existe şi un punct negativ), restul distribuţiei. Mia Wasikowska, în primul rol cu adevărat interesant, a făcut faţă excepţional geniului lui Burton, dar şi faptului că a trebuit să joace în faţa unui ecran verde şi să vorbească, în mare parte, de una singură. Helena Bonham Carter nu este tocmai cea mai întreagă persoană de pe faţa pământului (cineva trebuia să-i facă faţă unui caracter ca Burton) şi personalităţii ei i se potrivesc ca o mănuşă roluri de genul Reginei de Roşu. Matt Lucas este demenţial interpretându-i pe gemenii Tweedledee şi Tweedledum, foarte britanicul Stephen Fry dă viaţă mâţei rânjitoare, iar Alan Rickman fură de multe ori scena în rolul lui Absolum, omida cea albastră şi fumătoare. În concluzie, o pleiadă de mari actori care au reuşit să facă faţă în mod exemplar bizareriilor lui Burton şi faptului de a trebui să interpreteze personaje ciudate.
Experienţa vizuală. Filmul e 3D şi implică foarte mult CGI, acest ultim aspect nefiind chiar în totalitate pe placul meu în mod normal, pentru că elimină, în majoritatea cazurilor, restul elementelor ce ar trebui să facă dintr-un film o experienţă cu adevărat artistică - scenariul şi jocul actoricesc. Totuşi, aceste lucruri nu au fost trecute cu vederea de Burton, care a reuşit să facă ceea ce producătorii altor pelicule generate pe calculator - "Avatar" ar fi doar un exemplu - nu au reuşit: un film complet - pe gustul amatorilor tehnologiei, dar în acelaşi timp cu un scenariu bine scris, adaptat după o capodoperă literară, cu personaje interesante şi complexe, excelent jucate de numele de pe afiş. Avem animaţie, avem personaje generate pe calculator pornind de la fizionomia actorilor care le dau viaţă (de observat mai ales Regina de Roşu), avem personaje în totalitate umane şi un peisaj fantastic foarte bine detaliat. Cum ziceam, o experienţă vizuală capabilă să satisfacă cerinţele celui mai capricios critic.
Coloana sonoră. Nu e de mirare că mi-a plăcut, având în vedere că a fost compusă de Danny Elfman, cel care a realizat muzica pentru absolut toate filmele lui Burton cu excepţia lui "Ed Wood" şi a lui "Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street". O altă colaborare prolifică (deşi se simte repetitivitatea - coloana sonoră este foarte asemănătoare cu cea din "The Nightmare Before Christmas").

Ce mi-a plăcut mai putin:
Anne Hathaway şi personajul ei. Nu mă pot decide dacă Regina Albă a fost prost concepută sau Anne nu a reuşit să-i dea viaţă aşa cum trebuie, dar ceva nu s-a legat acolo. Nu cred că a fost doar machiajul care o făcea să arate mai mult ca o vrăjitoare şi mai puţin ca pe inocenta regină incapabilă să ucidă...
Jabberwocky, care semăna mult prea mult cu Toruk din "Avatar", numai că nu era roşu.

Decizie:
"Alice" al lui Burton are mulţi contestatari, care spun că geniul regizorului s-a pierdut în atâta CGI. Sunt parţial de acord, în sensul că am simţit încercarea de a se alătura secolului tehnologiei în detrimentul scenariului, daaaaar pentru mine Burton va rămâne un geniu no matter what, iar filmele cu Johnny Depp vor continua să mă încânte no matter what. Sunt total subiectivă când spun că "Alice in Wonderland" m-a extaziat, dar nu mă pot abţine.

Evenimente în martie

2010-03-04T17:08:00.001+02:00

Luna martie este plină de evenimente cinematografice. Dacă în articolul precedent am vorbit despre un festival adresat, mai mult sau mai puţin, femeilor, acum vreau să vă vorbesc şi despre alte opţiuni pe care le aveţi dacă vă pasionează filmele de calitate.

Light Cinema propune pentru fiecare zi de luni a lui martie câte un film de excepţie, într-un proiect intitulat "Ocolul lumii în 5 filme". Nu ştiu exact de ce 5, poate ultimul urmează să fie proiectat în aprilie. Filmele sunt alese şi prezentate înainte de fiecare proiecţie de criticul de film Alin Ludu Dumbravă. Proiecţiile au loc, aşa cum ziceam, în fiecare luni, ora de difuzare fiind 20.00. Preţul unui bilet este de 10 lei.

Programul (cu recomandare în special pentru ultimele trei):

8 martie - Mou gaan dou III: Jung gik mou gaan/Afaceri infernale III (acţiune, 2003, Hong Kong-China)

15 martie - Dogville (dramă, 2003, Danemarca-Suedia-Norvegia-Germania-Finlanda-Italia-Japonia-UK-SUA)

22 martie - Cidade de Deus/Oraşul zeilor (dramă, 2003, Brazilia-Franţa)

29 martie - Gegen die Wand/Cu capul înainte (dramă romantică, 2004, Germania-Turcia)

Între 11 şi 14 martie vor avea loc Zilele Filmului German, gazdă fiind Noul Cinematograf al Regizorului Român, sala din interiorul Muzeului Ţăranului Român. Personal, nu recomand vizionarea de filme în această sală, absolut execrabilă din punctul de vedere al condiţiilor (foarte cald, scaune extrem de incomode şi plasate într-un amfiteatru cu rampă foarte mică, astfel încât, dacă nu stai în primul rând, trebuie să te aşezi în diverse poziţii pentru a vedea de cei din faţă - impresia generală că asişti la un seminar în perioada comunistă). Programul proiecţiilor îl puteţi vedea aici. Organizatorii se laudă că "filmele sunt premiate la festivalurile de gen internaţionale, aşa că o ieşire la şosea nu poate fi decât interesantă".

Între 17 şi 22 martie, ssociaţia One World România şi Centrul Ceh Bucureşti vă invită la cea de-a treia ediţie a festivalului de film documentar despre drepturile omului - One World Romania. Anul acesta sloganul este "Alege să-ţi pese!"

Festivalul One World România are drept obiectiv dezvoltarea societăţii civile prin crearea unui spaţiu favorabil discuţiilor libere referitoare la chestiunea drepturilor omului.

Filmele documentare pe această temă, discuţiile moderate de specialişti şi programele adresate tinerilor pot avea pe termen lung ca efect crearea unei comunităţi active ce îşi doreşte să cunoască şi să se implice în problemele cu care se confruntă ceilalţi.

One World România 2010 aduce în jur de 50 de documentare noi şi premiate, în 3 cinematografe, Centrul Ceh şi în alte locuri neconvenţionale. Fiecare proiecţie va fi urmată de discuţii cu invitaţii români sau străini, regizori de film, specialişti şi activişti. Deocamdată nu am mai multe detalii despre filme şi locaţii.

Pe 29 martie se vor decerna Premiile GOPO, cel mai important eveniment dedicat în întregime filmului autohton organizat anual în România. Premiile au ajuns la a patra ediţie. În competiţie au intrat cele 47 de lung metraje de ficţiune, scurt metraje şi documentare - producţii româneşti sau co-producţii cu participare majoritar românească, care au avut premiera şi au rulat pe marile ecrane din ţară timp de cel puţin şapte zile consecutiv, precum şi filmele documentare şi scurt metrajele de ficţiune prezentate pe ecrane, TV sau în circuitul festivalier (naţional şi internaţional), în cursul anului 2009. Cei şapte juraţi vor alege nominalizaţii a 16 categorii competitive ale Premiilor (cu excepţia Premiului pentru Cel mai bun film european, pentru care nominalizările vor fi făcute de un juriu special). Mai multe despre Premiile GOPO pe site-ul oficial.

Un început de primăvară minunat vă doresc!

Film Fashion Festival

2010-03-04T12:28:00.000+02:00

Martie vine în lumea iubitorilor de film cu câteva evenimente pe care nu aş vrea să le trec cu vederea. Fie că sunteţi din Bucureşti sau din provincie, avem câte ceva pentru fiecare dintre voi.

În această primă săptămână în care Baba Dochia îşi cam leapădă cojoacele şi ultimele semne de iarnă îi mai chinuie încă pe cei care abia aşteaptă ca soarele să-şi facă apariţia, Bucureştiul ne propune Film Fashion Festival, care a început deja pe 1 martie şi va dura până pe 8. Festivalul îşi propune să îmbine moda cu cinematografia şi, pe lângă prezentări de modă, ne îmbie cu filme care au rămas în memoria colectivă prin subiectul legat de această artă, ca să-i zicem aşa, dar şi prin costumele create.

Momentul de vârf al Festivalului îl reprezintă spectacolul de la Cinema Studio, din 4 martie ora 20.00, cu un Performing de costum realizat de studentii UNA şi UNATC, sub coordonarea profesorilor Unda Popp şi Costin Anghel, urmat de filmul "Coco avant Chanel".

Programul cinematografic propus de organizatori este următorul:

4 martie (joi)

15:00 - To Catch a Thief (thriller din 1955, în regia lui Alfred Hitchcock şi cu Cary Grant şi Grace Kelly în rolurile principale)

The Seven Year Itch (comedie din 1955, în regia lui Billy Wilder şi cu Marilyn Monroe şi Tom Ewell în rolurile principale)

19:00 - Funny Face (comedie/musical din 1957, în regia lui Stanley Donen şi cu Audrey Hepburn şi Fred Astaire în rolurile principale)

5 martie (vineri)

15:00 - Funny Face

19:00 - Designing Woman (comedie romantică din 1957, în regia lui Vincente Minnelli şi cu Lauren Bacall şi Gregory Peck în rolurile principale)

6 martie (sâmbătă)

14:45 - Designing Woman

19:15 - Breakfast at Tiffany's (comedie romantică din 1961, în regia lui Blake Edwards şi cu Audrey Hepburn şi George Peppard în rolurile principale)

7 martie (duminică)

14:45 - Breakfast at Tiffany's

19:15 - Blow Up (dramă din 1966, în regia lui Michelangelo Antonioni şi cu David Hemmings şi Vanessa Redgrave în rolurile principale)

8 martie (luni)

14:45 - Blow Up

Toate aceste proiecţii - filme excelente, clasice, care au făcut istorie şi pe care merită să le vedeţi - vor avea loc la Cinemateca Română în Sala Eforie.

Shutter Island

2010-03-03T16:54:00.000+02:00

Regie: Martin Scorsese
Distribuţie: Leonardo DiCaprio, Mark Ruffalo, Ben Kingsley, Max von Sydow, Michelle Williams, Jackie Earle Haley, John Carroll Lynch, Elias Koteas
Apariţie: 2010
Produs de Paramount Pictures/Phoenix Pictures

La noi: Shutter Island

Abia ieşită de la cinema aseară şi deja compuneam în minte acest articol despre "Shutter Island". Încercam, în acelaşi timp, să-mi dau seama dacă mi-a plăcut vreodată vreun film marca Scorsese şi răspunsul e nu, iar preferinţa lui din ultima vreme pentru DiCaprio ("Gangs of New York", "The Aviator", "The Departed" şi acum asta) e oarecum deranjantă, pentru că începe să mă fascineze acest actor din ce în ce mai mult şi vreau să-l văd în cât mai multe filme, nu să evit să le văd pentru că au fost făcute de Scorsese.
Aseară le spuneam fetelor că nu am încă o părere clară asupra acestei pelicule, dar că, până dimineaţă, îmi voi da seama dacă e unul de geniu sau doar o umilă încercare. Argumente am în sprijinul ambelor variante şi le voi expune în paragrafele corespunzătoare. Oricum ar fi, "Shutter Island" nu m-a lăsat indiferentă şi nici nu a fost aşa cum mă aşteptam - meritul celor care au montat trailerul. Filmul aduce cu "Franklyn" la modul în care ni se dezvăluie adevărul despre personajul central, lipsindu-i însă lumea fantastică creată de Gerald McMorrow, fiind însă plasat în atmosfera întunecată a unui azil de nebuni. Poate şi de aceea, făcând comparaţia, "Shutter Island" m-a dezamăgit într-o oarecare măsură.

Povestea:
1954. Agentul FBI Teddy Daniels este însărcinat cu investigarea dispariţiei unei paciente periculoase internate în instituţia pentru criminali psihopaţi Ashecliffe, localizată pe stâncoasa insulă Shutter. Daniels ceruse să fie repartizat acestui caz, fiind convins că medicii de la Ashecliffe făceau experimente de tip nazist pe pacienţii internaţi acolo. Pe parcurs ce investigaţia ia avânt şi Daniels are impresia că se apropie de o descoperire importantă, mintea începe să-i joace feste, având migrene puternice şi viziuni în legătură cu soţia decedată, ceea ce îl face să creadă că este el însuşi supus unui experiment psihiatric.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Scorsese a reuşit să se reinventeze. Spuneam la început că nu sunt fan, nu-mi place genul de filme pe care l-a consolidat de-a lungul timpului, duritatea, violenţa, machismul nu sunt pentru mine (şi sper că v-aţi dat seama până acum că nu sunt femeia tipică amatoare de pelicule lacrimogene şi romanţioase). Poate că este un regizor genial, după părerea majorităţii, dar eu nu m-am supus niciodată majorităţii , iar regizorii care nu se îndepărtează de la anumite tipare, oricare ar fi acestea, nu pot fi consideraţi geniali din punctul meu de vedere. Acum, după ce mi-am spus oful, revin la de ce mi-a plăcut Scorsese aici. Un thriller psihologic era, poate, ultimul lucru pe care m-aş fi gândit că îl poate regiza, dar uite că a făcut-o. Îmi place, deci, această abordare şi faptul că ne-a scutit de un nou film cu/despre mafioţi.
Leonardo DiCaprio. Departe de acel Romeo care făcea să bată inimile adolescentelor generaţiei mele, DiCaprio a reuşit şi el să se reinventeze în ultimii ani, dovedind că poate să şi joace, nu doar să fie un storcător de oftaturi adolescentine. În ultima vreme mă fascinează talentul şi implicarea cu care îşi interpretează rolurile.
Teddy Daniels este un rol extrem de puternic, ce reuşeşte să atragă privitorul în vârtejul minţii sale. Aici, meritul e împărţit între talentul cu care şi-a interpretat Leo rolul şi modul în care a înţeles Scorsese să redea lumea exterioară şi pe cea interioară a personajului. E uşor să intri în mintea lui Teddy şi aici intervine, de fapt, geniul regizorului.
Distribuţia de excepţie ce îl completează pe DiCaprio. Ben Kingsley este magistral, Mark Ruffalo face primul său rol cu adevărat bun, Max von Sydow pare cu adevărat geniul rău din spatele evenimentelor, iar Michelle Williams este strălucitoare.
Evoluţia evenimentelor. Spuneam că mi-a plăcut campania de marketing susţinută pentru acest film şi trailerul care nu ne strică surprizele (nu mă aşteptam la un astfel de thriller după ce am văzut trailerul). Pelicula este foarte complexă şi are multiple răsturnări de situaţie. Nu am crezut teoria conspiraţionistă, dar mi-am dorit-o, mai ales după ce am început să-mi dau seama care era de fapt adevărul, totuşi, faptul că un film nu evoluează aşa cum aş fi vrut eu nu e un motiv să nu-mi placă.
Finalul. Din nou, nu unul pe care mi l-aş fi dorit, dar foarte interesant punct de vedere exprimat de personajul lui DiCaprio şi total acceptabil dacă este văzut prin prisma ochilor acestuia.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Spre partea a doua a peliculei, rolul lui DiCaprio a început să mi se pară forţat. Ştiu că am spus mai sus că mi-a plăcut cum a jucat, dar există şi părţi, mai ales spre final, când expresia lui facială a început să mă deranjeze pentru că dădea impresia de efort extrem pentru a o păstra.
Imaginea. Din acest punct de vedere, filmul este un amalgam care m-a scos din sărite. Scorsese ştie să facă stop-cadru pe amănunte extrem de sugestive pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (unele din ele, dând la iveală ce va urma, de unde şi nemultumirea legată de previzibilitatea scenariului, despre care voi vorbi mai jos), dar clasicul acestei tehnici este dat peste cap de inconsistenţa în filmare. Pare că două persoane complet diferite au lucrat la filmarea şi montarea scenelor. Avem, pe de o parte, scene unde trecerea de la un cadru la altul se face lent, cursiv, artistic, în armonie cu atmosfera generală a peliculei, pentru ca imediat să se schimbe registrul şi cadrele să fie tăiate brusc. Bănuiesc că acest lucru ar fi vrut să fie o metaforă pentru modul în care se desfăşoară evenimentele şi pentru lucrurile văzute din perspectiva diferitelor personaje, dar efectul avut asupra mea nu a fost unul tocmai plăcut. De asemenea, unele scene filmate pe stânci, inclusiv ce din peşteră, unde se vede pe fundal cerul, par create în studio şi mi-au lăsat impresia aia pe care o am când urmăresc un film vechi şi actorii sunt aşezaţi într-o maşină în faţa unui perete alb pe care se proiectează peisajul prin care se presupune că merg. E interesant în sensul "cât de proşti crede regizorul că sunt spectatorii" şi cum cad copacii în timpul furtunii, fix în momentul în care trece eroul pe sub ei, foarte artistic şi totuşi atât de stupid.
Desfăşurarea evenimentelor începe să fie previzibilă de pe la jumătate. De asemenea, finalul mi s-a părut mult prea lung, ca o ciorbă în care tot adaugi apă ca să dureze mai mult.
Anumite scene şi secvenţe de dialog mi-au smuls zâmbete prin stupiditate. Întrebarea pe care mi-o pun acum este cum naiba a reuşit doctorul să ducă ditamai biroul în vârful farului, pe scara aia minusculă pe care abia se putea strecura un om.
Scorsese a adunat prea multe idei la un loc, complicând inutil scenariul, ca să nu mai vorbesc de lista - mult prea lungă pentru a fi enunţată - de clişee şi referinţe la alte pelicule ("Psycho", "The Wizzard of Oz", "Hill House"...).

Decizie:
Da... greu... De fapt, nu atât de greu. La final, "Shutter Island" m-a dezamăgit. Eu nu l-aş recomanda, dar părerile comunităţii cinefililor sunt împărţite, aşa că e bine să vă formaţi una singuri.

Love Happens

2010-03-02T01:43:00.002+02:00

Regie: Brandon Camp
Distribuţie: Aaron Eckhart, Jennifer Aniston, Dan Fogler, John Carroll Lynch, Martin Sheen
Apariţie: 2009
Produs de Universal Pictures/Relativity Media

La noi: Dragoste fără preaviz

Cu ceva timp în urmă, când era vară şi mai aveam energie seara târziu după dansuri, am ajuns la cinema în Liberty cu un foarte drag prieten care voia să vadă "Love Happens". Numai că am ajuns prea târziu şi nu mai erau locuri, aşa că am aterizat la "The Rebound", o rom-com uşurică, dar amuzantă în felul ei. Acum câteva săptămâni am reuşit să văd şi "Dragoste fără preaviz" şi nu mi-a părut tocmai rău că nu l-am urmărit în cinematograf. Deocamdată, singura remarcă pe care o fac este că nu am putut să relaţionez cu filmul, ceea ce a eliminat mult din interesul pe care ar fi putut să mi-l stârnească.

Povestea:
Burke Ryan este un orator care, după moartea soţiei sale într-un accident de maşină, a scris o carte despre cum poţi să treci peste durerea pierderii celor dragi, care a avut un foarte mare succes. Burke ţine şi seminarii pe această temă, la care participă foarte multe persoane. Cu ocazia unui astfel de seminar, o "agaţă" pe Eloise, o frumoasă florăreasă care tocmai ce se despărţise de iubit. Cu ajutorul ei, Burke reuşeşte să recunoască faptul că, în ciuda sfaturilor pe care le dă altora, el nu-şi depăşise durerea cauzată de moartea soţiei.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Aaron Eckhart. Pentru o foarte simplă explicaţie: nu se încadrează în clasicele tipare holywood-iene, sau nu-l văd eu ca încadrându-se în acestea. Este un băiat normal cu talent, dar care este deseori uitat de critici, cinefili şi case de producţie, ce preferă personaje mai colorate. Nu are o listă foarte lungă de roluri cinematografice, dar câteva dintre cele pe care le-a interpretat m-au uns pe suflet. Amintesc aici doar de George din "Erin Brockovich", acel bărbat aproape perfect, de Nick Naylor din "Thank You for Smoking", un film pe care tare mi-aş dori să-l revăd, dar şi de Nick din "No Reservations", un alt bărbat aproape perfect. Nu mă atrage în mod special personajul jucat în această peliculă (ziceam la început că nu pot să relaţionez cu acest film, deoarece porneşte de la această idee tipic americană a oratorilor motivaţionali, care propovăduiesc diverse dintre cele mai diverse, de la abrambureli religioase la cum să depăşeşti variatele traume şi motive de stress pe care tot americanii le-au inventat), dar modul în care şi-a interpretat rolul şi naturaleţea cu care joacă m-au ţinut pe canapea timp de 109 minute întregi.
Aranjamentele florale. Cu asta am rămas din timpurile în care făceam şi eu astfel de aranjamente şi flirtam cu o carieră în Ikebana.
Coloana sonoră
Papagalul

Ce mi-a plăcut mai putin:
Vorbeam mai sus despre cultura americană a guru-ului. M-am săturat de această gogonea (gogonică?) pe care insistă Hollywood-ul. Nu sunt şi nu voi fi niciodată o admiratoare a culturii americane, în general, şi detest cu toată forţa de care sunt în stare manifestările acesteia. Nu e vorba de a nu o înţelege, ci de faptul că este o societate care nu ştie ce motive de stress să mai inventeze. Nu neg intensitatea durerii provocate de pierderea cuiva drag, cine mă cunoaşte ştie că nu sunt chiar străină de asta, dar de la asta şi până la a o comercializa într-un mod atât de stupid e cale lungă. Prefer modul nostru mai balcanic de a face faţă greutăţilor vieţii. Metodele promovate în acest film sunt stupide (mă repet, ştiu, dar nu găsesc alt cuvânt), iar unele de-a dreptul jignitoare (cum ar fi prăjiturica coaptă de o văduvă din cenuşa fostului soţ sau mulajul realizat de alta după organul sexual al decedatului, pentru a continua plăcutele activităţi şi după moartea acestuia).
Jennifer Aniston. De obicei, îmi place de ea. Nu cred că e doar simpatia pe care mi-o inspiră de când Brad Pitt a preferat-o pe idioata de Angelina, ci chiar cred că sincer îmi place de ea ca actriţă. Nu şi în "Love Happens", unde mi se pare ştearsă şi fără pic de implicare emoţională. Poate e doar lipsa de chimie dintre ea şi Eckhart. Elementul acela de originalitate - Eloise scrie pe pereţi, în spatele tablourilor, cuvinte complicate, pentru a dovedi... doar cei care au făcut filmul ştiu ce m-a enervat, pentru că urăsc vandalismul de orice fel şi asta practic se cheamă vandalism.
Ceva nu e bine cu relaţia dintre Burke şi Eloise. Filmul pare doar un prim episod dintr-un serial. Vedem doar o încercare timidă de a lega ceva, dar e total aiurea, pentru că el nu depăşise moartea soţiei, deci cum ar putea să înceapă o nouă relaţie? Gânduri rebele ale minţii mele, simţiţi-vă liberi să nu fiţi de acord. Oricum, titul e stupid şi fără legătură cu ce se întâmplă de fapt, sau, mai bine zis, cu ce nu se întâmplă între cei doi. Love doesn't really happen here...
N-am mai văzut de mult un film mai plin de clişee ca acesta. De la stupida insituţie a guru-ului care face bani pe spinarea/durerea altora la femeia care vrea să pară detaşată şi realistă la mersul pe cărbuni încinşi şi multe altele, unele foarte deranjante, altele doar plictisitoare.

Decizie:
Nu există spirit, emoţie, dezvoltare a laturii personajelor, nu există de fapt mai nimic. Se poate, deci, concluziona că, per total, nu mi-a plăcut "Love Happens".

It's Complicated

2010-02-25T12:20:00.001+02:00

Regie: Nancy Meyers
Distribuţie: Meryl Streep, Steve Martin, Alec Baldwin, John Krasinski, Lake Bell
Apariţie: 2009
Produs de Universal Pictures/Relativity Media

La noi: E tare complicat!

Ghinioanele se ţin lanţ în ceea ce priveşte relaţia mea cu tehnologia şi laptopul meu şi-a dat obştescul sfârşit acum vreo două săptămâni, ceea ce explică absenţa mea de pe aceste meleaguri. Sper totuşi ca problema să se remedieze în curând, până atunci urmând să scriu (mai rar, cât îmi permite timpul la muncă) despre ceea ce am văzut înainte de această calamitate care m-a lăsat văduvă.
Pentru seara aceasta, una drăguţă de miercuri, am poposit la "It's Complicated", care s-a vrut o altfel de comedie romantică, partea altfel fiind reprezentată, de fapt, doar de vârsta actorilor principali.

Povestea:
Jane şi Jake se reîntâlnesc la absolvirea fiului lor şi, după ce au acumulat ceva alcool în sânge, ajung direct în pat. Împreună. Nu mai contează că ea e curtată de arhitectul însărcinat să-i mărească bucătăria, iar el e însurat cu o femeie care i-ar putea fi fiică. Cei doi încep o aventură tumultuoasă care, evident, ajunge să se complice...

Ce m-a ţinut pe canapea:
Tot farmecul filmului stă în prestaţia celor doi actori principali, Meryl Streep şi Alec Baldwin. Cred că cei doi ar putea să interpreteze nişte roluri absolut stupide cu totală graţie. Prezenţa lor este singurul merit pe care îl găsesc acestei comedii. Chiar nu mai contează că au amîndoi o vârstă - naturaleţea şi umorul cu care şi-au făcut treaba a dat naştere unui film spumos, adresat unul public fără pretenţii prea mari.
Umorul situaţiilor în care sunt puse personajele şi replicile suculente. Îmi place o bună scenă amuzantă din când în când pentru a mă binedispune, chiar dacă nu este foarte inteligentă.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Previzibilitatea. Premisele acestui film erau bune: un bărbat îşi inşală actuala nevastă cu fosta soţie, pe care o părăsise pentru actuala, care actuală îl părăsise la rândul ei pentru un bărbat mai tânăr, cu care făcuse şi un copil, dar se întorsese la soţ. Deci o încurcătură. Cu toate acestea, filmul cade repede în eternele clişee, iar finalul dezamăgeşte.
Steve Martin. Pentru mine, acest actor nu şi-a avut niciodată sensul. Filmele lui nu au avut nici un imact asupra mea, are fix acelaşi stil de interpretare în toate, iar capac peste pupăză, operaţiile estetice l-au transformat într-o păpuşă de cauciuc fără expresie.
Repetitivitatea rolului lui Streep - o a doua bucătăreasă şcolită la Paris - vă sună cunoscut? Poate n-a vrut să se complice cu roluri prea diferite în acelaşi an...
Acţiunea pe alocuri forţată şi lipsită de realism
Nancy Meyers nu iese deloc din tiparele pe care le-a tot disecat începând de la "Baby Boom" încoace. Tare aş vrea să văd puţină originalitate, măcar să ne scutească de aceleaşi femei la menopauză şi bărbaţi nenorociţi pe care ni-i bagă pe gât. Lumea nu e împărţită doar în aceste două stereotipuri!

Decizie:
Da, de amuzament, dar fără să ai pretenţii prea mari de la el.

Up in the Air

2010-02-22T03:13:00.003+02:00

Regie: Jason Reitman
Distribuţie: George Clooney, Vera Farmiga, Anna Kendrick, Jason Bateman
Apariţie: 2009
Produs de Paramount Pictures/Cold Spring Pictures

La noi: Sus, în aer

Cum o fi să îţi petreci viaţa în aeroporturi şi camere de hotel, să nu ai nici o legătură adevărată cu familia şi să-ţi aranjezi întâlnirile cu iubita în funcţie de oraşele spre care zboară fiecare? Poate că la aceste aspecte m-am gândit eu când am decis să nu mă fac stewardesă, aşa cum voia mama :)).
Continuu prezentarea filmelor nominalizate la Oscar în acest an cu "Up in the Air", o comedie dramatică (oximoron?) despre mici, dar importante aspecte ale vieţii. Pelicula n-o să te atragă dacă vrei glamour şi acţiune sau romanţă cu scântei. Nimic nu este exagerat şi totuşi totul este, dar nu ştiu cât de înţeleasă mă fac când spun asta. Hai mai bine să vă povestesc despre film să vedem dacă reuşesc.

Povestea:
Viaţa lui Ryan Bingham se desfăşoară în avion sau în aeroporturi. Cu un job ce presupune să concedieze oameni şi un vis de a ajunge la 10 milioane de mile de zbor, Ryan petrece mai puţin de o lună pe an acasă, dacă acasă se poate chema apartamentul minuscul în care îşi petrece acest timp. Deşi nu are niciodată timp pentru familie, este mai mult decât fericit cu această viaţă, având chiar şi o iubită pe care o vede atunci când călătoriile amândurora îi duc în aceleaşi oraşe.
Dar compania pentru care lucrează vrea să scadă costurile, ceea ce presupune mai puţine călătorii şi folosirea de teleconferinţe pentru a concedia oameni, propunere care venise de la tânăra şi entuziasta Natalie. Dorind să arate şefilor că această metodă de comunicare nu este o idee bună, Ryan o ia pe Natalie în călătoriile sale, pentru a-i demonstra că cel mai bine este să vorbeşti cu oamenii faţă în faţă şi nu prin intermediul tehnologiei.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Vreţi să spuneţi, în afară de George? Glumesc, nu-mi place de George. Ok, ok, îmi place, dar nu ăsta e motivul pentru care m-am uitat la film.
Povestea. La prima vedere, "Up in the Air" ne descrie o parte din viaţa unui om care decide să trăiască invers decât ar cere normalul - departe de familie, fără casă, cu un job care, inevitabil, este unul detestabil - acela de a da alţi oameni afară. Cu toate acestea, avem parte de o surpriză. Filmul exprimă mai multă emoţie decât multe altele create cu simplul scop de a stoarce câteva lacrimi. Avem parte de două călătorii iniţiatice - cea a lui Ryan Bingham, care descoperă, pe parcurs ce încearcă s-o imunizeze pe Natalie, că a trăi de unul singur nu e cea mai bună opţiune, dar şi cea parcursă de Natalie, care învaţă, la rândul ei, că visul de la 18 ani se poate destrăma într-o singură clipă, dar că acest lucru nu este o tragedie. Redescoperirea sentimentelor este pentru ambii destinaţia acestei călătorii, chiar dacă acest lucru se face prin metode diferite.
Avem apoi distribuţia - sau, mai bine spus, performaţele actorilor, pentru că a avea nume mari pe generic nu e echivalent cu a avea un film de calitate. De departe, scena aparţine lui Clooney, pe care îl redescopăr pe măsură ce trec anii. Dacă în "E/R" şi în alte roluri de tinereţe mă uitam la el doar pentru... hmmm..., de la "Solaris" încoace am început să-l privesc cu alţi ochi. Rolul lui Bingham este foarte bine jucat, o adevărată încântare pentru simţurile mele de cinefil. Interpretări remarcabile sunt şi cele ale Annei Kendrick şi Verei Farmiga, ambele nominalizate la Oscarurile din acest an. Toţi transmit - şi o fac în modul cel mai puternic, modelându-se pe specificul fiecărui personaj în parte, făcând să fie atât de uşor să te imaginezi în pielea lor!
"Up in the Air" este parcă o sumă a tot ce înseamnă această primă decadă de secol pentru societate - criză economică, şomaj, media, lipsă de cultură, narcisism şi vanitate, divizare socială, violenţă, ostilitate. Din orice punct de vedere l-ai privi, este un film actual, multivalent. Regizorul Jason Reitman a reuşit să transforme toate acestea într-o experienţă personală pentru privitor, o excelentă satiră a societăţii actuale.
Replicile. N-o să mai dau exemple, aşa cum am făcut-o în trecut, dar trebuie menţionat că cel puţin un sfert din farmecul filmului este dat de acestea.

Ce mi-a plăcut mai putin:
-

Decizie:
Un film despre alegeri, despre relaţii, despre independenţă şi dependenţă, despre societate în general. Sper că acest haotic articol vă poate da impulsul de a-l vedea, pentru că este o alegere înţeleaptă.

Pandorum

2010-02-15T03:13:00.000+02:00

Regie: Christian Alvart
Distribuţie: Dennis Quaid, Ben Foster, Cam Gigandet, Antje Traue, Cung Le
Apariţie: 2009
Produs de Constantin Film Produktion/Impact Pictures

La noi: Pandorum

Mă chinui de ceva vreme să scriu despre "Pandorum" şi de fiecare dată mă opresc pe la jumătatea articolului. Asta pentru că nu prea am ce să spun despre acest film care mi-a lăsat doar impresia de joc video tip Doom. E nasol când sunt conştientă că, în anumite medii, un film a fost foarte bine văzut, iar pentru mine aparţine categoriei "2 ore pierdute". Deşi nu simt presiunea de a adera la părerea generală şi nu de puţine ori scriu recenzii negative despre o peliculă pe care majoritatea a considerat-o bună, de data asta mi-e mai greu şi nu pot să identific exact cauza acestui sentiment.
La această stare s-a adăugat şi trecerea de la extaz la nervi şi apoi apatie în acest weekend, din următoarele motive: am în sfârşit domeniu în punct ro, graţie Blogway, dar serviciul nu este chiar cel mai bun în ceea ce priveşte opţiunile Wordpress, iar tema pe care vreau să o folosesc nu merge. Apoi, cunoştinţele mele de Wordpress sunt egale cu zero şi oricât m-aş fi chinuit în weekend să transfer tema de pe Blogspot, nu am reuşit, ceea ce m-a enervat într-o primă fază, după care m-a trimis într-o stare de lene şi am renunţat la a mai lucra la blog în favoarea mult mai amuzantei Ally McBeal. Şi capac peste pupăză, aseară mi-a murit din nou laptopul, ceea ce înseamnă că, până îl repar, voi amâna proiecţelul cu punct ro.
Dar să revenim la oaia noastră sau, mai bine zis, la creaturile din "Pandorum", un film pe care multă lume l-a asemănat cu "Alien", dar care mie nu mi-a inspirat nimic, deşi încă simt că ar fi trebuit să-mi placă...

Povestea:
Nava Elysium, cu aproximativ 60.000 de pasageri la bord, este trimisă să colonizeze îndepărtata planetă Tanis, ale cărei caracteristici sunt aproape similare cu cele ale Pământului. La 900 de ani după începerea misiunii, doi membri ai echipajului - Bower şi Foster - se trezesc din hipersomn fără să-şi amintească nimic, doar pentru a descoperi că sunt singuri pe o navă care nu funcţionează. În curând, îşi dau seama că nava nu este atât de părăsită pe cât credeau iniţial, ci populată cu creaturi ucigaşe, care îi vânează pe ultimii oameni pentru a-i servi pe post de aperitive. Cei doi trebuie să pornească generatorul navei, încercând în acelaşi timp să supravieţuiască acestor vânători, dar şi lui Pandorum, o boală care se instalează la persoanele care au petrecut prea mult timp în spaţiu.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Nu ştiu exact. Aaa, daaa, scria pe IMDb că "Pandorum" e un horror. Nu e, sau nu e genul meu de horror (le prefer pe cele psihologice şi nu pe acestea sângeroase şi scârboase).
Povestea din spatele evenimentelor e destul de interesantă. Poate nu foarte originală, dar în mod sigur incitantă, mai ales pentru fanii filmelor SF. Elementele acesteia se dezvăluie spre final, iar la sfârşit ajungi la concluzia că "Pandorum" nu e doar un film cu monştri, ci are şi o istorie în spate, pe care nu o voi dezvălui aici, pentru că poate e cineva interesat să o descopere singur. Partea proastă este că, până aproape de final, pelicula e doar una cu monştri, ceea ce o face greu de urmărit.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Povestea ar fi putut fi de-a dreptul incitantă dacă n-ar fi existat scenele de acţiune tip joc video. Care, din păcate, ţin cam tot atât cât ţine filmul. M-am simţit ca în Half-Life (singurul joc de acest fel pe care l-am jucat) şi, nefiind genul meu de jocuri, m-am plictisit repede de scenele cu monştri, care ar fi trebuit să fie înfricoşătoare, dar n-au reuşit decât să-mi smulgă un căscat prelung. Producătorii s-au concentrat atât de mult pe scenele de acţiune şi pe clasica urmărire copiată direct din "Resident Evil" că au uitat să mai dezvolte şi personajele sau chiar povestea de fundal, care este elementul cel mai interesant al peliculei. Cine sunt mutanţii? Cum de s-a stricat nava? Unde se află de fapt? Ce este Pandorum? Şi multe alte asemenea întrebări la care se răspunde abia în ultimul sfert de oră.
Nu avem nici o distribuţie care să impresioneze, nici o evoluţie originală (Doamne fereşte să dispară omenirea, nu?), iar elementul de surpriză de la final nu a fost îndeajuns ca să mă impresioneze.

Decizie:
Da, ştiu, lumea spune că "Pandorum" e un film genial. Poate dacă aş fi fost fan SF, aş fi gândit la fel, dar cum pentru mine nici măcar "Alien" nu e impresionant, l-am considerat o pierdere de vreme. Părerea mea? Doar pentru fani.

Bolt

2010-02-11T19:10:00.000+02:00

Regie: Byron Howard, Chris Williams
Distribuţie (voci): John Travolta, Miley Cyrus, Susie Essman, Mark Walton, Malcolm McDowell, James Lipton, Greg Germann
Apariţie: 2008
Produs de Walt Disney Animation Studios/Walt Disney Pictures

La noi: Bolt

Astăzi dimineaţă am intrat pe blog şi am rămas cu gura căscată şi un mic zâmbet îngâmfat când am văzut cât am crescut în ZeList, mai ales că nu am făcut un foarte mare efort în a face link exchange. Şi vreau să mulţumesc tuturor celor care trimit lumea spre canapeluţă, mai ales celor care o fac pe de-a gratisul.

În altă ordine de idei, pentru că primul articol al zilei a fost despre un film oarecum deprimant, voi încheia cu un desen animat foarte haios, cu care să vă mai descreţiţi frunţile la sfârşit de săptămână.

Povestea:
Bolt este un câine cu puteri supranaturale. Poate să spargă un zid oricât de gros cu capul, să alerge mai repede decât o maşină, să trimită raze laser din ochi, iar lătratul său poate provoca un adevărat cutremur. Singura problemă este că aceste puteri sunt realizate prin efecte speciale, pentru că Bolt este eroul unui serial de televiziune. Numai că el nu ştie asta, crezând că aventurile prin care trece împreună cu Penny, stăpâna sa, sunt reale, astfel încât, atunci când, în serial, Penny este răpită de Doctor Calico, Bolt este decis să o salveze cu orice preţ.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Personajele. Pe lângă toate celelalte aspecte care fac din "Bolt" unul dintre cele mai bune filme de animaţie din ultima vreme, personajele sunt cele care dau sarea şi piperul. Cum să nu te îndrăgosteşti instant de haiosul câine care se crede Superdog? Personajul e atât de bine scris că te atrage instant în lumea lui şi nu poţi să nu simpatizezi cu el. De la pisica Mittens vine elementul de seriozitate al peliculei, acest personaj fiind ancora în realitate de care are nevoie atât Bolt, cât şi filmul în general. Cel mai amuzant caracter mi s-a părut, însă, Rhino, care, în ciuda numelui, este un hamster care locuieşte într-o bulă de plastic şi crede despre sine că are ceva sânge de lup. Şi mai sunt cele două mâţe de la început, care joacă roluri de personaje negative în serialul lui Bolt şi care sunt absolut demenţiale.
Avem apoi animaţia. Disney a folosit CGI în acest film, iar "Bolt" a fost lansat în 3D pe marile ecrane. Deşi îmi place să cred că, spre deosebire de Pixar şi Dreamworks, care s-au îndreptat spre poveşti moderne, Disney mai păstrează încă acel aer inocent şi de basm, trebuie să recunosc că au făcut o treabă mai mult decât bună în realizarea imaginilor pe calculator. Să vă uitaţi numai la cum flutură blana animalelor în vânt. Detaliile sunt de-a dreptul încântătoare!
Povestea. Deşi primele minute m-au lăsat cu un mare semn de neîncredere pe faţă, pentru că nu văzusem trailerul sau uitasem că l-am văzut, după ce se dezvăluie subiectul, aceasta devine incitantă şi foarte amuzantă, nelăsându-te să te plictiseşti nici un moment.
Este un film pentru copii, ceea ce înseamnă că nu există glume şi replici cu substrat, pe care să le înţeleagă doar adulţii. E relaxant să vezi că mai există şi astfel de animaţii.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Miley Cyrus mi s-a părut nepotrivită pentru a o interpreta pe Polly. Aceasta este doar o fetiţă, iar vocea actriţei a părut mult prea matură pentru a da credibilitate rolului din acest film.

Decizie:
Daaaa, de o mie de ori daaa! Oi fi eu mare fană a desenelor animate, dar nu cred că vorbeşte doar copilul din mine când spun că e un film excelent.

My Sister's Keeper

2010-02-11T03:57:00.000+02:00

Regie: Nick Cassavetes

Distribuţie: Abigail Breslin, Sofia Vassilieva, Cameron Diaz, Jason Patric, Alec Baldwin, Evan Ellingson, Joan Cusack, Thomas Dekker
Apariţie: 2009
Produs de Curmudgeon Films/Gran Via Productions

La noi: Viaţă pentru sora mea

N-am mai văzut un film de două ori într-o lună de când stăteam acasă la tata şi singurul canal TV acceptabil era HBO. Aseară am fost a patra oară (!) la "Avatar", de data asta în IMAX. Intenţia nu e să vă mai povestesc o dată filmul, ci să vă spun că, între 3D normal şi IMAX, prefer prima variantă (dezavantaje IMAX: prezentatorul părea beat; aglomeraţia e mult prea mare; subtitrarea se vede aiurea, iar dacă o urmăreşti, ameţeşti; scaunele nu au suport pentru pahar); în afară de faptul că ecranul e mai mare şi ochelarii mai buni, nu e nici o diferenţă. Deci deocamdată gata cu "Avatar", l-au văzut toţi prietenii mei, aşa că nu mai am de ce să mai contribui la cifra de vânzare.

Să trecem la lucruri mai serioase şi anume la un film care m-a impresionat în alt mod, unul mult mai intim. "My Sister’s Keeper" a venit de la Nick Cassavetes, regizorul care a dat "The Notebook" şi care vă poate fi cunoscut şi din rolurile interpretate în relativ fructuoasa lui carieră actoricească. Se pare că acest regizor are o preferinţă pentru subiecte profund emoţionante, toate cele şase filme pe care le-a regizat până în prezent vorbind de diverse drame, de la boli devastatoare ("John Q") până la consumul de droguri ("Alpha Dog"). Şi această peliculă este bazată pe un roman, cel cu acelaşi nume al scriitoarei americane Jodi Picoult.

Povestea:
Andromeda 'Anna' Fitzgerald a fost concepută cu un singur scop: acela de a-i oferi o şansă la viaţă surorii ei mai mari, Kate, bolnavă de leucemie. De când s-a născut şi până la 11 ani, Anna a servit ca donator de sânge, măduvă şi celule stem pentru sora ei. Atunci când Kate intră în insuficienţă renală, singura salvare este ca Anna să-i doneze un rinichi, numai că fata nu mai vrea să fie folosită pe post de laborator şi contactează un avocat pentru a cere în instanţă emanciparea din punct de vedere medical. Acest lucru generează o fisură în familie, pentru că Anna îşi dă, practic, în judecată părinţii.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Jocul actorilor. Din punctul meu de vedere, dacă elimini acest lucru din calcul, rămâi cu o poveste emoţionantă, dar siropoasă. Ceea ce face filmul cu adevărat bun este interpretarea. Abigail Breslin creşte pe zi ce trece şi abia aştept să văd cum va evolua la maturitate. Sper că nu va trece în mediocritate, aşa cum s-a întâmplat cu atâţia alţi copii minune.
Sofia Vassilieva, actriţa din "Eloise at the Plaza" şi "Eloise at Christmastime" (dacă le are cineva, îl rog frumos să-mi de a de ştire, le caut de nu ştiu când), a devenit o domişoară cu foarte mult talent şi a interpretat rolul lui Kate exact aşa cum a trebuit pentru ca privitorul să înţeleagă durerea prin care personajul trece şi neajutorarea cu care se luptă zi după zi, dar şi altruismul incredibil de care dă dovadă când vede chinul prin care trece familia sa.
Surpriza la mine a venit de la Cameron Diaz, pe care nu mi-aş fi închipuit-o niciodată într-un rol dramatic (părere care, între timp, s-a schimbat radical). Rolul făcut de Diaz este unul extrem de puternic - Sara este o luptătoare, o femeie care şi-a dedicat întreaga viaţă îngrijirii fiicei sale, renunţând la carieră şi uitând de sine şi de căsnicie în toată această perioadă. O interpretare magistrală, care o trimite direct în categoria actriţelor de calibru mare, arătând că, în spatele aspectului de adolescentă, poate interpreta cu mult talent personaje de vârsta ei.
Baldwin este elementul care destinde, Cusack are câteva minute magistrale, iar Evan Ellingson în rolul lui Jesse şi Thomas Dekker în cel al lui Taylor completează excelent galeria de actori.
Regia. Modul în care această poveste a fost adaptată pentru marele ecran, emoţia pe care Cassavetes reuşeşte să o transmită, alternanţa de cadre din prezent şi trecut, care dezvăluie nu doar tragedia actuală a familiei Fitzgerald, ci şi premisele de la care a pornit totul, precum şi scurtul intermezzo al iubirii dintre Kate şi Taylor, dar şi poveştile de fundal ale personajelor interpretate de Baldwin şi Cusack sunt elemente indispensabile în reuşita acestei pelicule. Jurnalul pe care îl ţine Kate - oglindă a trecutului şi a prezentului - este acel ceva care dă speranţă pentru viitor, în atmosfera preponderent întunecată a filmului, iar povestea de dragoste dintre cei doi adolescenţi - deşi prea puţin dezvoltată - este de o căldură ce m-a impresionat profund.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Personajele secundare - Jesse, Taylor, Brian, Campbell - sunt doar schiţate, filmul lăsându-mă cu dorinţa de a cunoaşte mult mai multe despre ele. Poate că, într-o zi cu soare, voi căuta şi cartea, pentru comparaţie şi completare.

Decizie:
Clar un film emoţionant, un excelent motiv de a înmuia inimile dure de "cetăţean" al acestui secol al tehnologiei. Dar "My Sister’s Keeper", datorită, în mod special, actorilor din distribuţie, este un film pe care îl recomand oricui îşi doreşte un moment de conexiune cu umanul pe care îl cam pierdem.

Ghosts of Girlfriends Past

2010-02-09T22:59:00.000+02:00

Regie: Mark Waters
Distribuţie : Matthew McConaughey, Jennifer Garner, Michael Douglas, Emma Stone, Breckin Meyer
Apariţie: 2009
Produs de New Line Cinema/Panther

La noi: Fantomele fostelor iubite

Pe principiul una caldă, una rece, continuu seara prin a mă lua - la propriu - de un filmuleț care m-a făcut să gândesc tot atât cât mă face uitatul în gol la un perete alb. Și când l-am văzut, și acum, când scriu despre el. Ceea ce e bine, pentru că „Franklyn” a cerut un exercițiu de voință la ambele capitole, mai ales că îmi stătea pe limbă să dezvălui misterele ascunse în spatele tuturor acelor enigme și n-am putut, pentru că altfel aș fi stricat tot pentru cei care încă nu au văzut pelicula.
Ai spune că un film care reunește câteva nume mari, cu pretenții la roluri complexe, ar putea depăși nivelul intelectual al unei pițipoance de cartier, dar, evident, aceasta nu este niciodată o premisă pentru succes. Iar cu un Matthew McConaughey al cărui talent - dacă a existat vreodată - s-a irosit în „EdTV”, acum vreo 10 ani, cu o Jennifer Garner care trăiește din gloria serialului „Alias” și a căsătoriei cu Ben Affleck și cu un Michael Douglas al cărui ultim rol cu adevărat bun a fost prin nouășcinci (da, la „Basic Instinct” mă refer), nu prea avea ce să iasă din această rom-com care nu e nici prea rom, nici foate com.

Povestea:
Connor Mead este un fotograf de succes care schimbă iubitele cum schimb eu lenjeria. Obligat să facă prezența la nunta fratelui său mai mic, Connor, care nu crede defel în dragoste, face cam tot ce poate pentru a-i distruge acestuia weekend-ul și a-l determina să se răzgândească. În cel mai pur spirit dickens-ian, în noaptea dinaintea nunții, Connor este vizitat de trei fantome - cea a iubitelor din trecut, cea a actualelor iubite și cea a viitoarelor femei din viața sa. Și cum îi șade bine unui astfel de film, Connor este pus față în față și cu singura femeie pe care a iubit-o vreodată, frumoasa Jenny Perotti, dar și cu spiritul unchiului său decedat, un adevărat playboy, care îl inițiase pe fotograf în tainele vieții ușoare.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Lumea insistă că, pentru o comedie romantică, „Ghosts of Girlfriends Past” este un film bine scris și bine jucat, cu actori frumoși și întorsături de situație interesante. Sunt de acord cu partea de actori frumoși. Recunosc că nu-mi displace să mă uit la McConaughey, iar Garner chiar mi-a plăcut în vremurile „Alias”. Dar de aici până la a spune că, pentru acest gen de film, e o realizare bună e cale lungă și nu sunt de acord cu astfel de afirmații, mai ales când avem n exemple de comedii romantice foarte amuzante și drăguțe.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Jocul actoricesc foarte slab al tuturor celor implicați. Desigur, mă așteptam la așa ceva de la McConaughey și Douglas (mai ales acesta din urmă, care parcă uită că începe să devină un moșneag semi-ramolit), dar nu știu de ce mă ateptam să văd la Jennifer Garner o urmă din actrița care juca pe vremuri în „Alias” și „Pearl Harbor”. Cu toate acestea, am rămas dezamăgită văzând cât de fără viață a fost în acest film.
Povestea cât se poate de previzibilă. Ceea ce s-a vrut a fi un element de originalitate - referirea la povestirea lui Dickens și prezența celor trei spirite - nu este de fapt atât de original și pare doar un motiv jenant și neconvingător de a vinde acest film.
Eu n-am găsit partea amuzantă în această peliculă, dimpotrivă, întreaga încercare mi s-a părut în totalitate plictisitoare și fără sens.

Decizie:
Nu. Și-mi pare bine că nu m-am dus la cinema să-l văd.

Franklyn

2010-02-09T19:04:00.000+02:00

Regie: Gerald McMorrow
Distribuţie: Ryan Phillippe, Eva Green, Sam Riley, Bernard Hill, James Faulkner
Apariţie: 2008
Produs de Recorded Picture Company (RPC)/UK Film Council

La noi: Franklyn

În zilele noastre, abundenţa de surse de inspiraţie şi tehnologia ar trebui să fie premise pentru o multitudine de filme originale, nu-i aşa? Şi totuşi, suntem ţinuţi de aceleaşi clişee ce ne îndobitocesc, doar-doar n-om mai gândi singuri şi o să lăsăm pe alţii să ne spună ce să îmbrăcăm, ce muzică să ascultăm sau cum să iubim. De aceea, de fiecare dată când descopăr o peliculă care îndrăzneşte să adopte o abordare diferită, o pun la păstrare ca pe un obiect preţios.
Văzând doar trailerul la "Franklyn", există şanse să-ţi doreşti să vezi filmul dacă eşti fan SF. Ceea ce nu e cazul, pentru că acesta este de fapt o dramă psihologică al cărui element supranatural este doar un prilej de a pătrunde în mintea unui om profund traumatizat. Poate că n-ar trebui să spun mai multe, pentru că tot farmecul vine de la faptul că nu îţi dai seama de adevărata evoluţie a evenimentelor decât spre sfârşit.

Povestea:
Filmul se desfăşoară pe două planuri şi se centrează pe evoluţia a patru personaje - suflete pierdute - ale căror destine se intersectează atunci când un glonţ îşi atinge ţinta. Preest este un justiţiar mascat ce-şi desfăşoară activitatea pe străzile unui oraş condus de cultele religioase, în căutarea nemesis-ului său, un ucigaş care vizează tinere fete. Esser îşi caută neobosit fiul - fost soldat - printre oamenii fără adăpost ai Londrei. Milo, pe care logodnica îl părăseşte înainte de nuntă, caută alinare în compania primei sale iubiri, iar Emilia este o talentată, dar sinucigaşă studentă la arte, ale cărei lucrări vorbesc despre întunecimea în care trăieşte. Viaţa acestor personaje se desfăşoară în două locaţii - Londra zilelor noastre şi o metropolă a cărei lege de căpătâi este că toţi locuitorii trebuie să facă parte dintr-un cult religios.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Să începem cu efectele vizuale şi scenografia. Metropola Meanwhile City este năucitor imaginată. E greu de povestit în cuvinte, e ceva ce trebuie văzut. Atmosfera întunecată, aglomeraţia, zgomotele străzii, toate formează imaginea uluitoare a unui oraş condus de religie. Gerald McMorrow a reuşit, prin crearea acestui cadru, să condamne religia ca mijloc de a controla masele, dar mai mult, pentru tendinţa spre exhibiţionism şi ritualuri strălucitoare, care iau locul implicării reale în viaţa celor care au nevoie de îndrumare spirituală. Londra imaginată în "Franklyn" este, de asemenea, întunecată, potrivită stării de spirit în care înoată cele trei personaje centrale portretizate în acest cadru.
În mare, distribuţia. Deşi Ryan Phillippe nu este pe gustul meu, a reuşit să intre exemplar în pielea personajului Preest. Puncte de la mine primeşte şi Sam Riley pentru interpretarea lui Milo, dar parcă scena aparţine Evei Green, al cărei dublu rol - Emilia şi Sally - face o puternică impresie asupra celor ce văd această peliculă. Cele două personaje, dar mai ales Emilia, oferă actriţei mediul propice pentru a-şi dovedi talentul de a juca şi altceva decât o Bond-girl.
Personajele parcă ieşite din benzi desenate, care contribuie la senzaţia suprarealistă pe care o dă filmul. Deşi par rupte de context şi fără legătură unul cu celălalt, sunt bine construite şi complexe şi, pe parcurs ce acţiunea evoluează, se dezvăluie şi conexiunea dintre ele. Emilia, Milo, Preest/David şi Esser, dar şi mamele Emiliei şi a lui Milo sunt cu toţii prinşi în atât de actuala dilemă a echilibrării speranţelor şi aşteptărilor cu dezamăgirile constante pe care le presupune viaţa.
Povestea, sau poveştile. Fiecare dintre cele patru personaje are un trecut şi o evoluţie interesante. De departe, cea mai complexă poveste pare a fi cea a Emiliei, o femeie sensibilă, a cărei modalitate de a atrage atenţia mamei sale distrate şi extravagante este să recurgă la tentative de sinucidere, pe care le filmează, ca parte a proiectelor artistice pe care le realizează pentru şcoală.
Evoluţia evenimentelor. Poate că celor care preferă acţiune, filmul li se va părea plictisitor în prima parte, până încep să se lege oarecum firele. Dar mie mi-a plăcut acest stil de prezentare pentru că are marele avantaj de a-ţi pune la muncă inteligenţa şi de a te face să gândeşti. Povestea analizează ce înseamnă să fii om în aceste vremuri. Fantezia joacă un rol important în societatea actuală, ca şi religia, de altfel, chiar dacă are doar rol de manipulare a maselor. Care este legătura dintre ele, cât este fantezie şi cât realitate, mai avem noi, cu toţii, aceeaşi sete de cunoaştere? La toate aceste întrebări încearcă să răspundă "Franklyn".
Nu e un film pentru amatorii de Jackie Chan sau mai ştiu eu ce erou al peliculelor cu bătăi, nu e nici pentru donşoarele care îşi petrec orele libere suspinând după Robert Pattinson. Pentru a nu strica în nici un fel filmul, pentru că impresia nu e aceeaşi odată ce ştii cum vor decurge evenimentele, nu voi spune nimic aici în afară de faptul că firele se leagă greu, dar sigur, şi merită să aştepţi până la sfârşit să vezi cum se termină. De asemenea, încercaţi să fiţi atenţi la indiciile date pe parcursul desfăşurării evenimentelor şi încercaţi să desluşiţi sensurile ascunse ale acţiunilor personajelor şi chiar ale existenţei fiecăruia dintre acestea.

Ce mi-a plăcut mai putin:
-

Decizie:
Este aproape imperativ să vezi filmul de două ori, pentru a descoperi toate sensurile pe care le tăinuieşte. Există păreri şi păreri, iar unora le-a displăcut faptul că aceste sensuri se dezvăluie greu şi că acţiunea nu prinde aripi de la început. Dar pentru cei care caută mai mult decât o poveste spusă după toate regulile expoziţiei logice şi vor să le fie puţin testat creierul, "Franklyn" este un film obligatoriu de văzut.

Love's Enduring Promise

2010-02-07T03:57:00.000+02:00

Regie: Michael Landon Jr.
Distribuţie: January Jones, Logan Bartholomew, Dale Midkiff, Katherine Heigl, Mackenzie Astin
Apariţie: 2004
Produs de Hallmark Entertainment/Alpine Medien Productions

La noi: Dragostea învinge totul

Nu e vorba de dragostea romantică. Filmul se referă la dragostea de Dumnezeu, care învinge orice greutăți. Acestea fiind spuse, efortul de a nu lua acest lucru în considerare și de a mă referi exclusiv la calitățile artistice ale peliculei va fi unul uriaș.
Pelicula este continuarea lui „Loves Comes Softly”, despre care am vorbit acum ceva vreme, și este ecranizarea uneia din cărțile lui Janette Oke.

Povestea:
Familia Davis trece printr-o încercare uriașă atunci când Clark se accidentează în timp ce tăia lemne și este nevoit să petreacă o lungă perioadă de timp în pat. Missie, acum învățătoare, trebuie să renunțe la cursuri pentru a ara și a semăna pământul, în timp ce Marty se ocupă de gospodărie. Ajutorul vine de la misteriosul Nate, un tânăr cu un trecut încețoșat, care se oferă să le ajute pe cele două femei la munca agricolă, iar Missie se vede prinsă între recunoștința față de acesta și admirația pentru mai bogatul și carismaticul Grant, care începe să o curteze.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Am vrut să văd până unde poate merge chestia asta cu religia. Am o mare problemă cu manifestările astea care transpar într-un mediu exclusiv profan și nu cred că religia ar trebui să depășească sfera bisericii. Doar o părere. Deci, curiozitatea și faptul că oricum văzusem și prima parte m-a determinat să zic „ce-o fi o fi”.
Dacă dai la o parte scenele care încearcă să convingă lumea că orice dificultate poate fi depășită prin rugăciune, povestea e relativ drăguță (cu precizarea că e genul de film la care s-ar uita bunică-mea între două reprize de gătit).
Actorii arată bine... și cam atât. Sunt curioasă de ce s-a înhămat January Jones la acest proiect, după ce a făcut „Anger Management” și „Love Actually”, dar probabil că a fost pentru a avea un rol rincipal. Oricum, cariera ei nu a avut de beneficiat din acest film. Logan Bartholomew mi s-a părut sexy și relativ interesant pentru primul său rol, dar, în afară de partea a treia de la această saga și de câteva episoade în seriale de televiziune, industria filmului l-a cam ignorat până acum, ceea ce înseamnă că n-a prea impresionat.
Peisajele și lipsa comercialului (poate fi relaxant)

Ce mi-a plăcut mai putin:
Nu știu exact dacă m-a deranjat ceva în mod special (mai puțin constantele referiri la religie), poate ritmul prea lent al acțiunii și desfășurarea pe alocuri inexplicabilă a evenimentelor, dar nici nu m-a ținut cu simțurile alerte. Mai curând m-a făcut să casc.

Decizie:
E un film care nu lasă nici o impresie, nici una foarte bună, dar nici una extrem de rea, astfel încât să ți-l amintești cumva. Genul „meh”, pe care îl uiți imediat ce l-ai văzut.

Julie & Julia

2010-02-06T02:21:00.001+02:00

Regie: Nora Ephron
Distribuţie: Meryl Streep, Amy Adams, Stanley Tucci, Chris Messina, Linda Emond, Helen Carey
Apariţie: 2009
Produs de Columbia Pictures/Easy There Tiger Productions

La noi: Julie şi Julia

Deşi drumul spre Oscaruri cam începe o dată cu premiile Golden Globe, cursa a debutat oficial cu anunţarea nominalizărilor pentru mult râvnita statuetă. Mi-am propus ca, până pe 7 martie, să văd majoritatea filmelor nominalizate (îmi va fi mai greu cu cele străine) la principalele categorii (à propos, aveți un sondaj în sidebar, exprimați-vă părerea cu privire la care e cel mai bun film). Despre unele dintre ele („Avatar”, „District 9”, „The Lovely Bones”, „Harry Potter and the Half-Blood Prince”, „Sherlock Holmes”, „Coraline”) am scris deja, altele sunt pe listă.
Astăzi mai bifez un titlu, povestindu-vă despre „Julie & Julia”, care i-a adus o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal lui Meryl Streep.
Scenariul Norei Ephron este bazat pe cartea scrisă de Julie Powel, aceasta, la rândul ei, pornind de la blogul prin intermediul căruia Julie și-a povestit aventurile culinare inspirate din cartea de bucate „Mastering the Art of French Cooking” a Juliei Child.

Povestea:
Filmul se desfășoară pe două planuri. În anii `50, Julia Child, soție de diplomat, începe să ia cursuri de gătit la institutul Le Cordon Bleu, pentru a-și umple zilele petrecute în orașul luminilor. Foarte curând, devine o adevărată expertă, iar când se ivește ocazia să colaboreze la întocmirea unei cărți cu rețete franțuzești pentru publicul american, profită de ea pentru a se face cunoscută ca maestră în arta culinară franceză.
50 de ani mai târziu, Julie Powell, o funcționară guvernamentală plictisită de munca pe care o face, dar cu pasiune pentru gătit, este încurajată de soțul ei să scrie un blog despre acest hobby. Astfel, Julie ia decizia de a găti cele 524 de rețete din cartea Juliei Child în decurs de un an de zile și de a documenta acest lucru pe respectivul blog.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Modul în care a fost construit filmul. Ar fi fost ușor - dar în mod sigur nu la fel de interesant - ca acesta să se concentreze doar pe Julie și pe aventura ei cu bucătăritul. În schimb, alternarea scenelor redând viețile celor două protagoniste - Julie Powell și idolul ei, Julia Child, dă un frumos ritm acțiunii.
Alegerile făcute în materie de distribuție. Da, Meryl Streep este la fel de superbă pe cât se spune (deși nu cred că superb are grad de comparație :P). După ce am văzut acest film, am fost curioasă în privința adevăratei Julia Child și am urmărit câteva filmulețe pe YouTube. Puțin spus că Meryl Streep o întruchipează excelent, femeia este genială din toate punctele de vedere.
Rămânând la această parte a poveștii, trebuie menționată performanța lui Stanley Tucci, un actor de multe ori neexploatat la adevăratul său potențial, care este unul uriaș. Acesta este scos în evidență de rolul lui Paul Child, unul în care strălucește. Streep și Tucci fac un cuplu minunat, păstrând realismul relației dintre soții Child și dovedind că poveștile de dragoste din cinema nu trebuie să fie neapărat dramatice.
Chris Messina și Jane Lynch sunt alte două nume care dau coeziune și consistență peliculei, iar scurta prezență a lui Lynch în rolul surorii Juliei Child este delicioasă.
Personajele savuroase care defilează pe ecran, mai ales cele din epoca Child (diferența dintre cele două epoci este vizibilă, clar în favoarea Parisului anilor 50, din toate punctele de vedere - cinematografie, caractere, atmosferă...). Acestea au consistență, complexitate, naturalețe, realism. Nora Ephron a dat lovitura la acest capitol. Punctul de interes a fost, pentru mine, minunata relație dintre soții Child care, cu toate diferențele dintre ei - ea înaltă, el scund; ea gălăgioasă și teatrală, el liniștit - este una solidă, bazată pe înțelegere și susținere reciprocă. Cam așa arată căsnicia mea ideală.
Parisul imaginat aici, foarte chic, fascinant, cu aerul acela strălucitor de mijloc de secol 20.
Scenariul bine legat și replicile inteligent scrise. Povestea este una emoționantă, dar și extrem de amuzantă. Streep și Tucci au câteva schimburi de replici care m-au făcut să râd în hohote.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Cu accent pe mai puțin. Amy Adams (sau poate doar personajul pe care l-a interpretat?...). Nu m-a impresionat, așa cum nu m-a impresionat în nici unul din filmele sale, deși peliculele în sine mi-au plăcut. În comparație cu Streep, pare foarte ștearsă, dar aici mă influențează și modul cum a fost conceput personajul lui Julie Powell, o femeie departe de a fi puternică, ce mi-a părut mai curând că aleargă după publicitate. Partea Powell a filmului mi s-a părut, oricum, mai slabă calitativ.

Decizie:
„Julie & Julia” este un film delicios (mâncați înainte :P), iar eliminarea clișeelor comerciale îl fac imprevizibil și natural, ușor de urmărit.

Tinker Bell and the Lost Treasure

2010-02-02T17:55:00.000+02:00

Regie: Klay Hall
Distribuţie (voci): Mae Whitman, Kristin Chenoweth, Jesse McCartney, Lucy Liu, Anjelica Huston, Raven-Symoné, Pamela Adlon
Apariţie: 2009
Produs de DisneyToon Studios

La noi: Tinker Bell şi comoara pierdută

La un an distanţă de "Tinker Bell", DisneyToon Studios ne-a adus partea a doua a aventurilor Clopoţicii în acelaşi format grafic şi folosindu-se de aceleaşi voci care ne-au încântat şi prima dată. De data aceasta, mai facem un pas înspre eroina pe care o cunoaştem din "Peter Pan", aventurile zânei ducând-o în afara ţinutului Pixie Hollow, arătându-ne frânturi din Neverland.

Povestea:
În sfârşit, Tinker Bell s-a acomodat cu menirea ei de a repara lucruri şi a crea diverse dispozitive. Recunoscută pentru talentul ei, Clopoţica este însărcinată de către Regina Clarion şi de Ministrul Toamnei să realizeze un sceptru care să fie folosit la sărbătoarea toamnei. Acesta trebuie să înglobeze o fragilă piatră a lunii - singura de care dispun zânele -, care are proprietatea de a filtra lumina astrului nopţii pentru a crea praful magic ce le ajută pe zâne să zboare.
Toată munca lui Tinker Bell este distrusă printr-un accident stupid, iar Clopoţica pleacă în căutarea unei oglinzi magice, care are proprietatea de a îndeplini o doinţă celui care o găseşte. În această aventură, Tink descoperă valoarea prieteniei.

Ce m-a ţinut pe canapea:
La fel ca şi la "Tinker Bell", farmecul acestui sequel este dat de perfecţiunea desenelor realizate de cei de la Disney şi de talentul actorilor ce împrumută vocile personajelor magice ale acestei poveşti.
De asemenea, povestea este una fermecătoare, pe care cei mai mici o vor adora şi adulţii cu suflet de copil o vor găsi încântătoare. Îmi plac la nebunie desenele animate inocente, lipsite de violenţa unor "Batman" sau "Spiderman", pentru că nu au cum să dăuneze dezvoltării psihice a copiilor (susţin de ceva vreme că lumea ar fi mult mai bună fără serialele de animaţie din ultimii ani, care incită la violenţă şi dau glas multora din viciile umanităţii).
Personajele (unele dintre ele, cum sunt Bobble şi Clank, foarte amuzante), muzica, scenografia, toate acestea contribuie la farmecul unei animaţii excelente pentru toate vârstele. Şi a cărei calitate, surprinzător poate, având în vedere istoria Disney, e la fel bună ca a primului film din serie.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Tink poate fi, pe alocuri enervantă (se cam plânge de toate cele fetiţa asta, îmi cam venea s-o arunc din balon la un moment dat).

Decizie:
"Tinker Bell and the Lost Treasure" este o animaţie plină de farmec, bine realizată, cu o mică morală pentru cei mici, dar pe care o recomand tuturor amatorilor de desene animate.

Real Women Have Curves

2010-02-02T03:44:00.000+02:00

Regie: Patricia Cardoso
Distribuţie : America Ferrera, Lupe Ontiveros, Ingrid Oliu, George Lopez, Brian Sites
Apariţie: 2002
Produs de HBO Independent Productions/LaVoo Productions

La noi: Femeile adevărate sunt plinuțe

Cei de la HBO reușesc să facă seriale interesante, dar când e vorba de filme, nu le iese mereu atât de bine. Primesc însă puncte în plus pentru originalitate, ca în cazul filmului „Real Women Have Curves”, care o are în prin plan pe America Ferrera, actrița care refuză să adopte moda anorexiei și ne încântă de fiecare dată cu naturalețea și lipsa de complexe cu care se desfășoară pe ecran. Pelicula a câștigat Marele premiu al juriului Festivalului de la Sundance, pe lângă multe alte premii internaționale.

Povestea:
Ana García, o adolescentă de origine mexicană, proaspăt absolventă de liceu, încearcă să-și dea seama ce drum vrea să urmeze în viață. Elevă eminentă, Ana are toate șansele să obțină o bursă la un colegiu, dar părinții ei, foarte tradiționali, cred că cel mai bine ar fi ca ea să înceapă să muncească pentru a ajuta la întreținerea familiei și, eventual, să se mărite. Cu o mamă dominatoare și șantajistă și un tată care nu prea ridică glasul în casă, Ana se vede nevoită să înceapă să lucreze pentru sora ei, Estela, care are un mic atelier de modă. În scurt timp, însă, spiritul ei rebel și dorința de a avea o șansă la un viitor mai bun o determină pe Ana să lupte împotriva dorințelor familiei.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Povestea. „Real Women Have Curves” prezintă drumul oricărei adolescente cu probleme de greutate înspre acceptarea de sine și alungarea complexelor. Este cu adevărat liric. Și real. În multe privințe, m-am regăsit în acest film. Desigur, mai puțin la partea cu familia tradițională și dominatoare. Pelicula este o tragi-comedie despre feminitate și despre familie, reală și emoționantă, în același timp foarte foarte amuzantă.
Realismul filmului. Producătorii nu au mers pe comercial, ci pe condimentarea lui cu cât mai multă realitate. Mi-a plăcut faptul că jumătate din timp se vorbește spaniolă, pentru că, evident, aceasta este limba vorbită în mediul familial al imigranților mexicani (așa cum într-o familie de imigranți americani în România - oare există așa ceva? - n-o să se vorbească româna). Plus că filmul a prins acel spirit latino-american atât de interesant (și nu, nu e o telenovelă).
Distrubuția în general, dar mai ales Lupe Ontiveros, interpreta mamei Anei (pentru amatorii serialelor, ați mai văzut-o și în „Desperate Housewives” în rolul mamei lui Carlos), care este o actriță genială, reușind să interpreteze un rol dificil cu foarte mare aplomb și naturalețe. Și America Ferrera, pentru un rol de început, este foarte bună, dovedind foarte mult potențial (remarcat, de altfel, de industria cinematografică, ce a distribuit-o în diverse producții în anii ce au urmat). George Lopez, comic prin excelență, interpretează un rol cât se poate de serios, cel al tatălui Anei, cu foarte mult talent, dovedind că e mai mult decât omul din „Lopez Tonight”.
Povestea de dragoste dintre Ana și Jimmy, care nu include absolut nici un element care să facă aluzie la diferențele culturale, în schimb concentrându-se pe frumusețea primei iubiri.

Ce mi-a plăcut mai putin:
-

Decizie:
Educativ, emoționant, amuzant, foarte frumos. „Real Women Have Curves” e un film pe care îl recomand oricui, pentru că este mult mai mult decât ce sugerează titlul. Abia aștept să văd ce mai scoate Patricia Cardoso din pălărie.

What a Girl Wants

2010-02-01T07:50:00.000+02:00

Regie: Dennie Gordon
Distribuţie: Amanda Bynes, Colin Firth, Kelly Preston, Eileen Atkins, Jonathan Pryce, Oliver James
Apariţie: 2003
Produs de DiNovi Pictures/Gaylord Films/Warner Bros. Pictures

La noi: Ce-şi doreşte o fată

E prea dimineaţă pentru orice legat de muncă. Nu-mi plac săptămânile în care trebuie să fac prezenţa la 7 pentru că, în mare parte, chiar nu am ce face la ore din astea. Aproape nimeni nu lucrează în firmă, în orice caz nu departamentele de suport, nu pot să-mi fac rapoartele, nu pot decât să mă uit pe monitor şi să fiu sigură că agenţii respectă programul. Stupid.
La asta se adaugă şi faptul că nu am dormit deloc azi-noapte şi cafeaua încă nu şi-a făcut efectul, iar întâlnirea de gradul trei din metrou nu a ajutat, deci sunt imposibilă şi ar fi bine să nu mă calce nimeni pe coadă deocamdată. Acestea fiind spuse, încerc să-mi aduc aminte ce filme am mai văzut în ultimele zile, măcar să mai povestesc despre ceva cât mai omor timpul.
Deocamdată mi-a venit în minte doar "What a Girl Wants", ceea ce dovedeşte cât de adormită sunt. Unul dintre scopurile blogului este şi să mă ajute să ţin evidenţa a ceea ce văd, pentru a putea evita porcărioarele al căror nume îl uit şi pe care ceva mă determină să le iau în vizor din nou. Cam aşa şi cu acest filmuleţ, pe care l-am văzut acum mulţi ani, pe HBO, dar nu mai ştiam cum se cheamă, aşa că titlul m-a intrigat încă o dată. M-am prins eu după câteva minute că ştiam despre ce e vorba, dar lenea sau cine mai ştie ce m-a determinat să-l las să meargă undeva în fundal, în timp ce împuşcam bile pe cealaltă jumătate de ecran.

Povestea:
Daphne află, la 17 ani, cine este tatăl ei şi decide că a venit vremea să-l cunoască. Pentru asta, se urcă în primul avion spre Londra, fără ştirea mamei ei. Ajunsă acolo, află că tatăl ei este nimeni altul decât Lordul Dashwood, un politician în ascensiune, aflat în plină campanie electorală. Daphne pătrunde în familia Dashwood, care încearcă să-i îmblânzească spiritul rebel şi să o transforme într-o domnişoară fină, numai bună de prezentat în înalta societate londoneză.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Distribuţia este cea care face filmul să aibă farmec. Colin Firth ne aduce aminte de ce este unul dintre cei mai doriţi englezi. În rolul lui Henry Dashwood, acest şarmant britanic dă viaţă unui alt britanic deosebit de fermecător. Desigur că este acelaşi tip de personaj pe care îl joacă mereu, dar este ce îi iese cel mai bine, aşa că nu mă plâng. Kelly Preston este şi ea o prezenţă notabilă pe generic. Actorii din rolurile secundare (mai ales Jonathan Pryce) completează foarte frumos galeria, dând coerenţă şi spirit unei comedii care, altfel, ar fi putut eşua cu graţie.
Amanda Bynes. Pentru rolul principal, adolescenta se potriveşte foarte bine, ea însăşi lăsând impresia că este, în viaţa reală, o rebelă. Desigur, se vede că, la acea vreme, mai avea de crescut, dar acest rol oferea o privire asupra unei actriţe pe punctul de a se maturiza şi a-şi crea un stil interesant. Din păcate, încă nu am văzut-o într-o peliculă de referinţă, deşi au trecut şapte ani de la "What a Girl Wants" şi a sa Daphne.
Povestea. Deşi nu originală, această adaptare a piesei "The Reluctant Debutante", care s-a jucat pe Broadway, conţine doza ideală de umor, emoţie şi dragoste pentru a fi pe placul oricărui adolescent (şi, de ce nu, şi celor trecuţi de şaişpe ani, care au chef de ceva uşor de digerat).

Ce mi-a plăcut mai putin:
Previzibilitatea, clişeele şi toate alea care te fac să spui "am mai văzut asta undeva".

Decizie:
Sunt convinsă că, pentru categoria de vârstă pentru care a fost făcut, "What a Girl Wants" este un film interesant. Dacă ai între 12 şi 16 ani, ţi-l recomand şi eu. Pentru mine, farmecul a venit de la Colin Firth.

50 First Dates

2010-01-31T20:49:00.000+02:00

Regie: Peter Segal
Distribuţie : Adam Sandler, Drew Barrymore, Rob Schneider, Sean Astin, Lusia Strus, Dan Aykroyd
Apariţie: 2004
Produs de Columbia Pictures Corporation/Happy Madison Productions

La noi: Mereu la prima întâlnire

Da... mi-am petrecut toată săptămâna și bună parte din acest weekend încercând să fac schimbări blogului. Îl voiam mai colorat și mai amuzant. Și când totul era aranjat și drăguț și colorat, după n ore de muncă, mă gândesc să-l testez și pe altceva decât Mozilla. Bănuiam că n-o să meargă în IE, pentru că nenorocitul nu înțelege CSS3, dar surpriza a venit de la Google Chrome, care mi-a aranjat elementele în cel mai stupid mod cu putință. Deci blogul rămâne deocamdată cum e, pentru că nu vreau să limitez posibilitățile de a-l vizualiza la un singur browser. Trist.
Acum sunt profund cafeinizată și ascult nuevo tango și mi-am adus aminte că, în entuziasmul meu de a schimba iarăși ceva, am cam uitat să mai scriu. Așa că am ales pentru această seară/noapte de duminică una dintre comediile mele romantice preferate.

Povestea:
Pentru Henry Roth, un veterinar afemeiat care locuiește în Hawaii, zilele trec între îngrijirea animalelor de la delfinariu și cucerirea turistelor dornice de aventură. Într-o dimineață, în timp ce ia masa într-un restaurant, Henry o cunoaște pe Lucy, o tânără încântătoare, care face să-i bată inima mai repede. Căutând-o a doua zi, Henry rămâne surprins când Lucy nu îl recunoaște, ba mai mult, fuge de el. Astfel, el află că tânăra suferă de o afecțiune care se manifestă prin pierderea memoriei pe termen scurt, noaptea funcționând în cazul ei ca o formatare de hard.
Henry își face un scop din a o determina pe Lucy să se îndrăgostească de el în fiecare zi.

Ce m-a ţinut pe canapea:
„Memento” în varianta romantică. Da, pentru că „Memento” este unul dintre filmele mele preferate, iar „50 First Dates” îmi aduce aminte de el. Fără acele tatuaje, evident, și cu avantajul de a fi o comedie pe care poți s-o urmărești oricând, spre deosebire de celălalt, pentru care îți trebuie o anumită stare.
Adam Sandler. Da, sunt și eu surprinsă, pentru că, după ce mi-am petrecut adolescența urmărindu-l pe Jim Carrey, am ajuns la o limită care nu-mi mai permite să mă las vrăjită de comedianți care-și fac o carieră din a se schimonosi în diverse și scârboase feluri. Totuși, în „50 First Dates”, Sandler reușește să fie convingător, romantic și amuzant, făcându-mă să uit de dudele în care a jucat de-a lungul timpului.
Drew Barrymore. O altă actriță a cărei carieră a luat-o pe o pantă care nu mă impresionează în ultimii ani. Totuși, în acest film, pare mai tânără ca niciodată și este îngrozitor de ușor de îndrăgit în pielea personajului Lucy. Sandler și Barrymore fac o pereche foarte reușită în comedii romantice.
Restul distribuției. Aici vorbim de Sean Astin, într-un rol atât de diferit de cel al lui Samwise Gamgee, extrem de amuzant; Rob Schneider, și el o surpriză plăcută în rolul lui Ula (extrem, extrem de comic); și nu în ultimul rând Lusia Strus, care este foarte frumoasă în realitate, dar pe care acest film a transformat-o într-o rusoaică atipică, dar care condimentează pelicula.
Morsa. Și bancul cu morsa (care n-ar suna bine din gura/tastatura unei fete, așa încât nu îl redau aici).
Povestea. De fapt, în primul rând, ideea filmului. E îngrozitor de romantic, chiar și pentru cineva ca mine, care nu mai crede în dragoste, gândul că un bărbat ar putea să se străduiască în fiecare zi să reaprindă flacăra iubirii. Cam așa îmi imaginez eu bărbatul ideal, ăla care nu există. E o peliculă ce ne vorbește despre dragoste adevărată într-o lume în care cu toții ne dorim ca, într-adevăr, aceasta să existe. Frumos, foarte frumos.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Deși amuzante, unele personaje sunt exagerate și nu prea au ce căuta în film, cel puțin nu în acest fel (Doug, Alexa).
Primele minute din film, care nu-și au rostul și sunt pline de clișe stupide.

Decizie:
„50 First Dates” este un film extrem de amuzant și de romantic, care a ajuns să-mi placă așa cum doar puține astfel de pelicule îmi plac.

The Life Before Her Eyes

2010-01-29T00:29:00.000+02:00

Regie: Vadim Perelman
Distribuţie : Uma Thurman, Evan Rachel Wood, Eva Amurri, Gabrielle Brennan, Brett Cullen
Apariţie: 2007
Produs de 2929 Productions

La noi: Amintiri din abis

Nu am inspirație pentru o introducere drăguță sau haioasă sau mai știu eu cum. O să trec direct la subiect. În seara asta, acesta este „The Life Before Her Eyes”, un film pe care îl mai văzusem acum vreun an, dar pe care am simțit nevoia să-l revăd. Filmul este ecranizarea cărții cu același nume a scriitoarei americane Laura Kasischke.

Povestea:
Diana și Maureen sunt cele mai bune prietene, în ciuda diferențelor dintre ele. În timp ce Maureen este credincioasă, cuminte, studioasă și virgină, Diana este exact opusul, făcând cele mai mari nebunii, încurcându-se cu tipi mult mai mari și trecând la un moment dat și printr-un avort. Ambele vor să evadeze din micul orășel unde au crescut, dar planurile le sunt date peste cap în ultimul an de liceu, când un coleg intră cu o pușcă în școală și ucide la întâmplare elevi și profesori.
Toate aceste lucruri sunt rememorate prin ochii Dianei, care, la aniversarea a 15 ani de la masacru, vizualizează evenimentele acelei zile.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Uma Thurman. De fapt, acesta a fost motivul inițial pentru care am văzut filmul. Uma este una dintre puținele actrițe care chiar îmi plac. În acest film, este la înălțime în pielea Dianei cea adultă, a cărei viață de familie este dată peste cap de apropierea aniversării a 15 ani de la masacrul în care jumătate din colegii și profesorii ei muriseră. Actrița reușește să dea viață unui caracter real, a cărui evoluție o descoperim treptat.
Cealaltă față a Dianei - adolescenta zvăpăiată - aparține actriței Evan Rachel Wood, cea atât de cunoscută pentru relația cu Marilyn Manson. Wood dezvăluie în acest film un real talent, pe care nu i l-ai fi bănuit până acum, având în vedere că drumul parcurs de cariera ei nu a fost pavat cu titluri de succes. Probabil că s-a regăsit oarecum în acest personaj, astfel încât a reușit să joace rolul rebelei adolescente cu foarte mare naturalețe. Eva Amurri o completează bine, chiar dacă nu se ridică la nivelul lui Wood. Totuși, relația dintre cele două este foarte bine construită.
Regia. Cred că acesta este elementul definitoriu pentru „The Life Before Her Eyes”. Filmul a fost astfel construit încât să dea unei povești aparent simple o încărcătură emoțională foarte mare. Aceasta se dezvăluie încet, făcându-te să crezi că finalul e unul previzibil, dar lăsând totuși loc de suspans. Iar ceea ce părea cunoscut începe să devină necunoscut, astfel încât finalul este unul la care nu te aștepți. Pelicula este construită prin alternanța cadrelor prezent-trecut (sau prezent-viitor), trecând cu ușurință de la evenimentele adolescenței Dianei la viața ei de femeie împlinită, cu o familie fericită, și apoi din nou la anii de liceu, concentrându-se tot mai mult, pe parcurs ce se scurg minutele, pe ziua fatală, care a schimbat pentru totdeauna prietenia dintre Diana și Maureen. Deși diferența de ritm dintre cele două epoci este mare - anii de liceu prezentați într-un ritm foarte alert, în timp ce cadrele cu Diana adultă se desfășoară mai calm, această diferență nu strică echilibrul peliculei, ci creează un foarte frumos contrast între o realitate dură și lirismul calm al maturității.
Scenografia este de o frumusețe neașteptată, contribuind definitoriu la starea pe care o induce desfășurarea evenimentelor. Experiența vizuală este minunată.
Coloana muzicală, al cărei laitmotiv, melodia „She's Not There” a formației The Zombies, dezvăluie încet încet evoluția poveștii.

Ce mi-a plăcut mai putin:
În timp ce vedeam filmul, nu înțelegeam cum de cele două epoci, la diferență de 15 ani una de alta, sunt aproape similare din punctul de vedere al tehnologiei și modei, dar finalul m-a făcut să înțeleg că Diana nu putea să vadă altfel lucrurile. Acesta e singurul lucru care nu mi-a plăcut în timpul vizionării, de asta apare aici.

Decizie:
Deși nu pare și poate să plictisească pe alocuri, pentru că ai impresia că știi ce urmează și nu vezi relevanța unui film care se concentrează, de fapt, pe un singur moment temporal, „The Life Before Her Eyes” merită văzut până la sfârșit, dacă nu pentru altceva, atunci pentru regie și scenografie, care sunt excelente. Și vei constata că a meritat să aștepți momentul culminant.

Tinker Bell

2010-01-26T18:48:00.001+02:00

Regie: Bradley Raymond
Distribuţie (voci): Mae Whitman, Kristin Chenoweth, Raven-Symoné, Lucy Liu, America Ferrera, Jane Horrocks, Anjelica Huston
Apariţie: 2008
Produs de DisneyToon Studios/Prana Studios

La noi: Clopoţica

DisneyToon Studios este o divizie a Walt Disney Animation Studios concentrată pe producerea de sequels la filme de animaţie consacrate. Ceea ce, în principal, înseamnă că multe din peliculele ieşite cu numele acesta pe generic au trecut neobservate. Eu am văzut o parte din ele, dar sunt multe altele care nu m-au interesat, în ciuda mărcii Disney aplicate pe copertă.
"Tinker Bell" şi "Tinker Bell and the Lost Treasure" sunt ultimele două filme produse de această divizie. Respectând ideea Disney, aceea de basm pentru copii cu olecuţă de morală, "Clopoţica" (stupidă traducere, à propos) este o superbă animaţie pentru cei mici, dar pe care o vor aprecia şi adulţii care vor să se reîntoarcă pentru o clipă la copilărie.

Povestea:
Zânele sunt cele care fac treburile să meargă în lume, cele care au grijă de plante şi animale, care ajută la schimbarea anotimpurilor şi creează lucruri minunate pentru bucuria oamenilor. Fiecare zână are un talent special, iar Tinker Bell, abia născută, descoperă că este foarte talentată la... meşteşugit tot felul de lucruri care să le ajute pe celelalte să-şi îndeplinească responsabilităţile. Numai că, în timp ce restul se pregătesc să viziteze lumea oamenilor pentru a aduce primăvara, Tink trebuie să rămână în Pixie Hollow. Nemulţumită de talentul ei, pe care îl crede inutil, Tinker Bell încearcă - fără prea mare succes - să se reprofileze, ajutată de prietenele ei, Fawn, Iridessa, Rosetta şi Silvermist.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Animaţia. "Tinker Bell" combină tehnologia modernă cu stilul clasic de a realiza desenele, având farmecul filmelor anilor 90, dar satisfăcând nevoia de modernitate a generaţiei actuale. Desenele sunt foarte reuşite, iar atenţia pentru detalii satisface gusturile celui mai aprig critic în ale animaţiei.
Povestea. Filmul prezintă aventurile ce preced întâlnirea lui Tinker Bell cu Peter Pan. Pare a fi sugerat că s-a născut din râsul lui Michael Darling, iar conexiunea cu povestea lui Barrie este făcută prin prezenţa lui Wendy la sfârşitul peliculei. Filmul este adorabil, povestea este interesantă, plină de sensibilitate şi ascunde şi o morală numai bună pentru copii.
Vocile bine modulate, aparţinând unor actori destul de cunoscuţi, care fac faţă foarte bine cerinţelor acestei animaţii. Sincer, nici nu mi-am dat seama că Anjelica Huston se ascundea în spatele personajului reginei Clarion.
Coloana sonoră minunată, melodioasă, încântătoare, perfectă pentru a recrea o lume a zânelor. Vocea Loreenei McKennitt se asortează excelent cu atmosfera filmului.

Ce mi-a plăcut mai putin:
-

Decizie:

"Tinker Bell" este o animaţie pentru copii. Dar, cu toate acestea, şi cei mai mari, iubitori de desene animale, vor aprecia frumuseţea şi delicateţea acestei pelicule. Fugara privire aruncată asupra vieţii lui Tink de dinainte de Peter Pan este încântătoare de-a dreptul!

The Lovely Bones

2010-01-25T15:25:00.000+02:00

Regie: Peter Jackson
Distribuţie: Saoirse Ronan, Mark Wahlberg, Stanley Tucci, Rachel Weisz, Susan Sarandon, Rose McIver, Reece Ritchie
Apariţie: 2009
Produs de WingNut Films /DreamWorks SKG

La noi: Din raiul meu

Aplauze, vă rog, pentru CFR! Deşi reuşesc cum numai ei pot să aibă întârzieri de câteva ore (hai să zicem că din cauza frigului), au băgat căldură în trenuri (am mers în weekend chiar şi cu un personal în care era incredibil de cald) şi prize, ca să aibă omul ce face cât timp stă în mijlocul câmpului sau în gara din Câmpina cu orele.
Pe când mă întorceam de la Festivalul Naţional de Salsa de la Braşov (v-am zis că dansez, nu?) cu un accelerat relativ ok şi cu o nou instalată priză în compartiment, plictiseala m-a determinat să mă mai uit la un film. În ultima săptămână nu mai văzusem nimic, din cauza noii obsesii pe nume "Dexter" (dacă îmi mai recomandă cineva vreun serial, jur că-l bat!), dar nu prea aveam chef să mă uit la ceva sângeros, pentru că lângă mine era un puşti de vreo 7 ani care îşi tot arunca ochii în monitorul meu şi n-am vrut să-l sperii. Mă rog, nici alegerea în materie de film nu a fost foarte fericită pentru creieraşul lui inocent, dar "The Lovely Bones" era singurul pe care îl aveam pe laptop.

Povestea:
Susie Salmon este o adolescentă fericită, obsedată de a face poze la tot ce mişcă şi care tocmai descoperă dragostea. Viaţa îi este însă nemilos curmată la 14 ani, după ce vecinul ei, domnul Harvey, o ucide cu brutalitate. Susie este prinsă între Pământ şi rai, martoră a destrămării familiei sale, neputând să-şi găsească drumul până când ucigaşul ei nu este prins.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Trailerul, faptul că "The Lovely Bones" este ecranizarea unui bestseller (trebuie să caut şi cartea!) şi povestea. Trailerul mi-a lăsat impresia că filmul va fi un thriller incitant, capabil să te ţină în suspans două ore, iar Peter Jackson este un regizor a cărui muncă, până acum, m-a impresionat (să nu uităm de trilogia LOTR). De asemenea, acest gen de poveşti mă amuzo-interesează, pe de o parte pentru că nu prea cred că mai există ceva după ce murim, pe de altă parte pentru că mi-aş dori să mai existe ceva.
Viziunea lui Jackson asupra lumii dintre Pământ şi rai. Este un spaţiu ce cuprinde nevoia de siguranţă a fetei, dar în acelaşi timp acesta se schimbă în funcţie de ce se întâmplă cu cei lăsaţi în urmă, a căror viaţă este iremediabil afectată de dispariţia lui Susie.
Distribuţia. Talentul actorilor reuşeşte să se facă văzut, în ciuda ciopârţelii la care a fost supus filmul. Saoirse Ronan este superbă, mai matură decât în "Death Defying Acts" şi mai stăpână pe ea decât în "City of Ember". Mark Wahlberg şi Rachel Weisz sunt, fără îndoială, extrem de talentaţi, dar, din păcate, se văd mult prea puţin. Susan Sarandon nu mai are nevoie de nici o prezentare, dar apariţia ei în "The Lovely Bones", deşi amuzantă, e total inutilă şi forţată. Stanley Tucci dovedeşte încă o dată că este maestru al impersonării celor mai diverse caractere, intrându-şi în rol foarte bine. Bineînţeles, interesul mi-a fost îndreptat şi înspre Reece Ritchie, aproape-iubitul lui Susie, din motive evidente (pentru cine mă cunoaşte).

Ce mi-a plăcut mai putin:
Peter Jackson. Pe cât de mult l-am admirat pentru "Lord of the Rings" şi "District 9", pe atât de mult am impresia că prezenţa lui în spatele camerei pentru "The Lovely Bones" a stricat ceea ce ar fi putut să fie unul din filmele mele preferate. În primul rând, obsesia lui pentru CGI s-a transpus aici în crearea unui "rai" exclusiv pe calculator, imaginile părând nenaturale şi forţate. Imaginile generate pe computer sunt o parte esenţială în cinematografia actuală, dar trebuie să existe o limită în folosirea lor, iar acest film nu ar fi avut nevoie de asta, ci mai curând de o bună dezvoltare a personajelor şi o mai bună punere în valoare a distribuţiei de excepţie.
În al doilea rând, filmul se concentrează asupra mult prea multor personaje. Acest lucru, probabil, ar fi fost ok în carte (trebuie s-o citesc neapărat), dar într-un film al cărui punct focal îl reprezintă imaginea, afluenţa de personaje nu este chiar cea mai bună idee. De ce? Pentru simplul motiv că e imposibil să le dezvolţi ca lumea pe toate şi te trezeşti la sfârşit că nu există nici un fel de utilitate pentru ele.
Lipsa de coerenţă. Jackson parcă nu a ştiut ce a vrut de la filmul ăsta. Să fie o dramă de familie cu un element supranatural? Să fie un film poliţist? Sau poate un thriller? Ce-ar fi să mai adaug eu şi un scurt intermezzo amuzant cu o bunică alcoolică şi eventual şi o poveste de dragoste pe fundal? Prea multe. Din această cauză, scenele par neterminate, nici o idee nu este dusă la bun sfârşit aşa cum ar fi trebuit, firele rămân dezlegate, iar actorii nu sunt folosiţi la adevărata lor capacitate. Un film care ar fi putut fi extrem de emoţionant stă prost tocmai la capitolul acesta, în principal pentru că scenele care ar fi putut transmite o reală emoţie sunt ciopârţite. Probabil că acest lucru ţine şi de proasta editare a peliculei. Rămân atât de multe lucruri neexplicate, încât nu pot să nu mă întreb de ce acele scene au fost incluse în film, când acele minute ar fi putut fi folosite pentru a dezvolta mai bine personajele şi pentru a intensifica momentele emoţionante.
Finalul. Susie s-a chinuit atâta să-şi răzbune moartea pentru ca, la sfârşit, să o facă în cel mai stupid şi mai nepoetic mod cu putinţă.

Decizie:
Unii au comparat "The Lovely Bones" cu "What Dreams May Come", o altă poveste concentrată pe viaţa de dincolo. Numai că "What Dreams May Come" este o capodoperă, o poveste de dragoste extraordinară, în timp ce "The Lovely Bones" este un amalgam nedefinit şi foarte supărător.

The Ugly Truth

2010-01-19T18:00:00.000+02:00

Regie: Robert Luketic
Distribuţie: Katherine Heigl, Gerard Butler, Bree Turner, Eric Winter, Nick Searcy
Apariţie: 2009
Produs de Lakeshore Entertainment/Relativity Media

La noi: Adevărul gol-goluţ

Deşi am avut un sfârşit de săptămână plin din punct de vedere cinematografic, n-am văzut nimic nou; am revăzut, în schimb, "Sherlock Holmes" (a doua oară) şi "Avatar" (a treia, dar încă n-am ajuns la IMAX, deci e posibil să mai urmeze o vizionare în viitorul apropiat). Din aceste motive, dar şi din lipsă de timp şi de chef, am luat o mică pauză, dar cum scrisul mă deconectează, am ales o comedioară drăguţă pentru această după amiază întunecată.
M-am uitat la "The Ugly Truth" după ce toate femeile din jurul meu l-au recomandat. Şi, evident, pentru prezenţa lui Gerald Butler.

Povestea:
Abby Richter este o producătoate TV a cărei emisiune matinală este foarte aproape de a fi întreruptă, din cauza rating-ului slab. Pentru a creşte audienţa, şeful ei îl angajează pe Mike Chadway, un prezentator controversat, a cărui rubrică vorbeşte despre adevărul despre relaţii. Deşi nu îl suportă, Abby îl roagă pe Mike să o ajute să-şi cucerească vecinul, pe Colin, un carismatic medic. Mike îi dă sfaturi cu privire la comportament şi îmbrăcăminte, iar Abby devine femeia perfectă, pe care orice bărbat ar fi fericit să o aibă alături.

Ce m-a ţinut pe canapea:
"The Ugly Truth". Ca şi "teoria vacii", adevărul gol-goluţ al lui Mike este şi modul în care văd eu lucrurile. Experienţa şi instinctul îmi spun că nu există bărbat care să fie interesat de altceva decât de sex şi care să poată rezista într-o relaţie serioasă . Încă aştept să mă contrazică cineva. Deci, ideea filmului mi-a plăcut, asta până la punctul în care devine siropos.
Gerald Butler şi Katherine Heigl. Cei doi fac un cuplu comic reuşit şi se achită decent de datoria de a interpreta aceste roluri. Desigur, la prima impresie, e ciudat să-l vezi pe Butler într-un rol comic, contrastul dintre masculinitatea lui şi personajul pe care îl interpretează fiind foarte mare, dar nu m-a deranjat foarte mult acest aspect (sper doar să nu continue pe această traiectorie). Despre Heigl nu mi-am imaginat vreodată că voi spune ceva drăguţ, dar - iată - accept faptul că se potriveşte acestor roluri.
Umorul. Cel de limbaj surclasează umorul de situaţie, dar nici acesta din urmă nu lipseşte. Totuşi, savoarea este dată de replici, mai ales de cele ale lui Mike.
Ritmul foarte alert al filmului
Regia şi scenariul, destul de solide pentru o comedie romantică

Ce mi-a plăcut mai putin:
Evoluţia evenimentelor. Da, sunt plictisită de asemenea prostii. Sau pur şi simplu în momentul ăsta sunt într-una din stările mele foarte sceptice. Dar filmul a fost construit pe atât de previzibila schemă "fata îl cunoaşte pe băiat, fata îl urăşte pe băiat, fata cunoaşte alt băiat, apoi îşi dă seama că primul băiat e marea dragoste, cei doi se pupă la sfârşit". M-am săturat de filmele prin care Holywood-ul încearcă să promoveze ceva ce nu există.

Decizie:
Între "The Ugly Truth" şi "The Proposal", îl prefer pe ultimul. Dar totuşi şi acesta este un film extrem de amuzant despre bătălia sexelor, plăcut până în punctul în care începe să devieze spre harlequin.

Paranormal Activity

2010-01-14T16:03:00.000+02:00

Regie: Oren Peli
Distribuţie: Katie Featherston, Micah Sloat, Mark Fredrichs, Amber Armstrong
Apariţie: 2007
Produs de Blumhouse Productions

La noi: Activitate paranormală

Se pune un copil de 9-10 ani să vadă un film. Dacă clipeşte, oamenii cred că s-a speriat, cataloghează filmul ca horror şi bagă un "interzis sub cinşpe ani" pe generic. Ştiu, mi s-a mai spus, sunt rea.
Căutam de mult un film horror bun. Ultimul la care am fost la cinema ne-a dezamagit. Şi apoi nu ştiu cine auzise că "Paranormal Activity" e făcut după fapte reale şi că e mai tare decât "The Blair Witch Project", că n-o să mai putem dormi noaptea din cauza lui şi aşa mai departe. Interes maxim la un grup de prieteni care chiar voiau să vadă un film de groază ca lumea. Ne-am şi pregătit sufleteşte, am mers noaptea la cinematograf, ca efectul să fie mai puternic. Hai să vedem ce-a ieşit... Ah, da, probabil că o să fac opinie separată de restul internauţilor...

Povestea:
După o relaţie de trei ani, Katie şi Micah decid să se mute împreună şi găsesc o casă drăguţă în suburbii. După ceva timp, încep să audă zgomote inexplicabile în timpul nopţii. Katie îi mărturiseşte iubitului ei că a fost bântuită de o prezenţă supranaturală încă de când avea 8 ani, lucru care s-a întâmplat în mod intermitent pe tot parcursul vieţii ei ulterioare. Deşi la început nu crede în astfel de fenomene, Micah vede în asta ocazia de a face un experiment: cumpără o cameră video performantă şi decide să înregistreze fiecare moment petrecut de cei doi în respectiva casă.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Originalitatea filmului. Mi-a plăcut ideea de a filma acest subiect cu o singură cameră, lăsând impresia că e făcut de un amator. De asemenea, acest lucru a întărit concepţia publicului că pelicula e bazată pe întâmplări reale (mai târziu şi despre acest aspect).
Naturaleţea actorilor. Atât Katie Featherston, cât şi Micah Sloat sunt la debutul în cinematografie, dar cu toate acestea au reuşit roluri convingătoare (nu a fost vina lor că scenariul e, în mare parte, stupid).
Conceptul hitchcock-ian pe care a fost construit "Paranormal Activity". În adundenţa de aşa-numite horror-uri care merg pe o cât mai plastică expunere a lucrurilor/fiinţelor/fenomenelor care stârnesc frica, pe cât mai mult sânge (şi alte lichide...) şi pe zgomote cât mai puternice, acest film se apropie de clasicul genului. Imaginaţia este deseori mai înspăimântătoare decât realitatea.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Lipsa aproape totală a scenelor de groază. Singurul lucru care m-a făcut să sar puţin din scaun a fost finalul, dar asta doar pentru că nu mă mai aşteptam ca, după 90 de minute de non-acţiune, să se mai întâmple ceva. Oricum, finalul pe care l-am văzut e poate cel mai interesant din cele 3 pe care le-a făcut Peli, cel în care ~~el moare, iar ea dispare~~. Mai există încă două variante, nu la fel de interesante. Acuma, dacă e să fiu sinceră, mare parte din film mi-am petrecut-o râzând şi nu neapărat datorită prietenilor cu care am fost la cinema, ci pentru că majoritatea scenelor şi reacţiilor sunt stupide.
Ajungând la acestea. Modul de filmare, care dă impresia de realism, nu reuşeşte să compenseze reacţiile stupide ale personajelor. Sigur că toată lumea a văzut filme de groază cu adolescenţi, la care îţi vine să strigi după blondă "nu te du în pădure noaptea, idioato" sau "aprinde naibii lumina aia, tută ce eşti". Scuzaţi limbajul. Ei, asemenea reacţii am avut şi la "Paranormal Activity". Pe bune, când iubita ţipă disperată după ajutor din camera cealaltă, prima reacţie pe care o are un bărbat e să ia camera pentru a putea filma? Când ştii că eşti bântuit de ceva supranatural şi auzi o bufnitură în mijlocul nopţii, te plimbi prin casă fără să aprinzi lumina şi întrebi în gura mare dacă e cineva acolo??? Sau când eşti convins că noaptea vine ceva în dormitorul tău, tu te culci liniştit de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Majoritatea reacţiilor şi dialogurilor sunt extrem de nerealiste şi nu, nu aşa s-ar comporta cineva în realitate, dacă s-ar afla într-o astfel de situaţie.
Promovarea ideii că întîmplările au fost reale. Nu ştiu de unde a pornit toată chestia, dar Oren Peli povesteşte pe pagina oficială a filmului că ideea i-a venit când el însuşi s-a mutat într-o casă nouă şi i se părea că aude zgomote noaptea (da, o casă mai scârţâie din încheieturi, iar sunetele sunt mult mai acute noaptea). Numele personajelor sunt aceleaşi cu numele actorilor, ceea ce menţine confuzia şi, oricât ar putea părea original acest lucru, nu e corect faţă de public să susţii aşa ceva, chiar şi indirect. Dragilor, "Paranormal Activity" e o ficţiune!

Decizie:
Nu e cel mai bun film horror al anului. Nu e un horror. Vă anunţ dacă mă întorc în timp, pe vremea când aveam 6 ani, ca să mă mai sperii de uşi trântite şi de întuneric. Până atunci, mai aştept încă acel film de groază care să nu mă mai lase să dorm.

My Mom's New Boyfriend

2010-01-13T00:56:00.000+02:00

Regie: George Gallo
Distribuţie : Antonio Banderas, Meg Ryan, Colin Hanks, Selma Blair, Tom Adams, Eli Danker
Apariţie: 2008
Produs de Millennium Films/Eclectic Pictures

La noi: Mama are un nou iubit

„My Mom's New Boyfriend” mi-a adus o senzație de déja-vu. Parcă îl mai văzusem pe Banderas în rol de hoț de obiecte de artă... ah, da, a fost în „Thick as Thieves”! Și parcă m-am cam săturat să văd aceiași actori interpretând același gen de roluri, când e clar că pot face mult mai multe.

Povestea:
Martha, o femeie supraponderală și dependentă de țigări, își conduce fiul - agent FBI - la aeroport, acesta urmând să plece într-o misiune secretă pentru câțiva ani. După ce acesta trece de porțile de securitate și un trecător îi aruncă o monedă în ceașca de cafea, crezând că e o cerșetoare, Martha are o revelație care o face să-și schimbe complet viața, astfel încât, atunci când Drew se întoarce acasă, găsește o femeie sexy și foarte activă social în locul mamei pe care o lăsase cu ani în urmă. Martha își spune acum Marty și cucerește bărbat după bărbat, inclusiv un puști de liceu.
Într-o zi, Marty îl cunoaște pe Tommy, un bărbat interesant cu accent latin, care îi cucerește definitiv inima. Numai că Tommy este un cunoscut tâlhar specializat în obiete de artă, a cărui ultimă țintă este nou descoperita statuie de Bernini, aflată în tur în jurul lumii, iar Drew este însărcinat cu supravegherea lui, ceea ce presupune și urmărirea fiecărui pas făcut de Marty.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Antonio Banderas, care pare a fi din ce în ce mai atrăgător odată cu trecerea anilor.
Imaginile cu Meg Ryan supraponderală. Și, în contrast, imaginile cu ea în costum de baie. Încep să înțeleg fascinația fratelui meu pentru ea.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Acțiunea filmului, care pare a fi versiunea amuzanto-romantică a lui „Thick as Thieves”. Același actor în rolul hoțului/agent secret, aproape aceeași desfășurare a evenimentelor și cam același final.
Scena cu restaurantul albanez pare a fi copiată din „Barefoot in the Park”.
Previzibilitatea evenimentelor (nici măcar finalul nu a fost surprinzător, deși s-a încercat introducerea unui oarecare suspans).
Meg Ryan și Antonio Banderas puteau fi mult mai buni de atât în rolurile lor, sunt actori care pot da multe, dar din păcate acest film nu le-a favorizat talentul. Selma Blair nu a fost în schimb o surpriză, fiind o actriță pe care nu am văzut-o niciodată jucând decent.
Umorul de duzină și replicile răsuflate pe care le-am mai auzit de nșpe mii de ori până acum.

Decizie:
Am avut așteptările corecte - „My Mom's New Boyfriend” este un film de duminică lenesă.

An Officer and a Gentleman

2010-01-12T02:30:00.000+02:00

Regie: Taylor Hackford
Distribuţie : Richard Gere, Louis Gossett Jr., Debra Winger, David Keith, Robert Loggia, Lisa Blount
Apariţie: 1982
Produs de Lorimar Film Entertainment

La noi: Ofițer și gentleman

Pentru seara aceasta, am vrut să mă întorc la un film mai vechi, așa, cam de pe vremea când nici nu eram concepută. Asta pentru că v-am tot bombardat cu filme care mai de care mai noi în ultimele săptămâni.
„An Officer and a Gentleman” este tăticul filmelor cu soldați sexy. Am putea spune, un clasic al cinematografiei, pe care orice cinefil care se respectă ar trebui să-l vadă. Un film cu câte puțin pentru fiecare, plus poate cel mai bun rol al carierei lui Richard Gere.

Povestea:
Zack Mayo și-a petrecut adolescența în Filipine, în umbra tatălui său, un sergent bețiv și afemeiat. Surprinzător, atunci când vine vorba să-și ia viața în propriile mâini, Zack alege tot cariera militară, dorind să devină pilot naval. La început, atitudinea sa de șmecheraș îi aduce beneficii la școala militară, dar în curând se vede marginalizat de colegi. Totuși, prietenia cu Sid Worley, relația pe care o începe cu Paula și metodele prin care îi sunt predate valorile militare și nu numai de către sergentul Foley îl fac să-și reconsidere atitudinea față de toată lumea.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Povestea. Deși dramă tip harlequin în toată regula, este spusă cu o asemenea naturalețe și înglobează atât de multe emoții și învățăminte, încât nu poți să nu închizi ochii în fața clișeelor. De altfel, aceste clișee s-au născut odată cu acest film, iar eu încep să regret că am văzut „Top Gun” și altele asemenea mai întâi, pentru că au luat ceva din farmecul lui „An Officer and a Gentleman”. De asemenea, din ce am citit despre AOCS, antrenamentele, modul de viață și terminologia sunt destul de aproape de realitate.
Pelicula reușește să picteze într-un mod realist și emoționant legăturile care se formează între oameni atunci când împărtășesc aceleași greutăți, precum și modul în care un om se poate schimba în funcție de mediul în care trăiește și de oamenii pe care și-i apropie. Este un excelent film despre descoperirea de sine și despre depășirea limitelor impuse de societate.
Cei trei actori din prim plan - Richard Gere, Louis Gossett Jr. și Debra Winger. Richard Gere joacă rolul lui Zack Mayo, un tânăr distant, care își dorește să fie diferit de tatăl său, dar se desprinde cu greu de urmele lăsate de acesta în viața lui. Din punctul meu de vedere, este cel mai bun rol al lui (nu și cel care mi-a plăcut cel mai mult - e o diferență). Gere a reușit să dea complexitate unui rol care părea destinat a fi doar unul care să frângă inimile fetișcanelor cu cozi. Personajul său e mult mai mult decât un cuceritor, mult mai mult decât un smecheraș în uniformă albă. Nu avem de-a face cu eroul la care ne-am aștepta, nu e un personaj pozitiv, ci tocmai contrariul, cel puțin în cea mai mare parte a filmului. Dar asta este ceea ce îl face deosebit - e un om care refuză să pășească pe urmele tatălui său, luându-și destinul în propriile mâini.
Louis Gossett Jr. oferă cea mai bună performanță a carierei (ceea ce i-a adus, de altfel, și Oscarul pentru cel mai bun actor în rol secundar) cu rolul sergentului Foley, cel care îi oferă cele mai mari lecții de viață tânărului recrut. Foley este atât de necesarul personaj care să pună piedici în calea eroului, determinându-l pe acesta să aleagă dacă să meargă înainte sau să rămână incapabil de a lua în mâini frâurile propriei vieți.
Pe Debra Winger nu am apreciat-o niciodată cu adevărat până nu am văzut acest film. Rolul Paulei este definitoriu pentru construcția personajelor feminine de acest gen în cinematografie, iar nominalizarea la Oscar din 1983 a fost pe deplin meritată (a fost întrecută, totuși, de Meryl Streep pentru „Sophie's Choice”).
Personajul lui Seegar, singura femeie din detașament, care este un exemplu despre depășirea limitelor în atingerea idealului.
Coloana muzicală excelentă

Ce mi-a plăcut mai putin:
-

Decizie:
Cum ziceam, un clasic. Și mai mult decât atât, un film sincer și puternic despre descoperirea de sine. Excelent!

Le Concert

2010-01-11T02:12:00.003+02:00

Regie: Radu Mihăileanu
Distribuţie: Aleksei Guskov, Mélanie Laurent, Dmitri Nazarov, Valeriy Barinov, François Berléand, Miou-Miou, Anna Kamenkova
Apariţie: 2009
Produs de Oï Oï Oï Productions/Les Productions du Trésor/France 3 Cinéma/Castel Film Romania/Canal+

La noi: Concertul

Vă povesteam că ieri am avut o zi specială, având ocazia să văd două filme care vor rămâne în sufletul meu de acum înainte. Unul din ele a fost „Sherlock Holmes”, pe care l-am urmărit din sala incomodă și foarte friguroasă a cinematorafului Patria. Pentru „Le Concert”, am fost la Muzeul Țăranului Român, unde am avut prețioasa ocazie de a face torticolis de la cât mi-am sucit gâtul dintr-o parte în alta pentru că nu vedeam de cel din față, care se tot mișca, în timp ce transpiram din cauza căldurii insuportabile (și eram în tricou...). Poate voi începe să scriu și despre sălile de cinema, poate se sesizează cineva.

„Le Concert” este o bijuterie rară. Cu care noi, românii, ne mândrim, deși nu avem de ce. Radu Mihăileanu a emigrat în Franța în timpul studenției, formându-se ca regizor acolo, fără ca noi să fi avut vreun merit. Apariția de 30 de secunde a lui Mihai Călin nu are nici o relevanță pentru film, putând foarte bine să fie oricine în acel rol, iar faptul de a fi filmat și în București iarăși nu este foarte relevant. Da, la acest film au lucrat și români, dar ar fi cazul să nu ne mai împăunăm așa degeaba, că meritul nu e al poporului nostru.
„Le Concert” m-a emoționat la un nivel la care foarte puține filme au făcut-o. Este tragi-comedia vieții unui om care reușește să învingă destinul, care îl aruncase în brațele deznădejdii și decăderii sociale. Are multă, multă frumusețe, muzică și o țâră de spirit balcanic (ok, mai mult de o țâră).

Povestea:
Cu 30 de ani în urmă, Andreï Semoinovitch Filipov era un renumit dirijor, conducător al orchestrei Bolshoi. Obsesia sa era Concertul pentru vioară și orchestră al lui Piotr Ilici Ceaikovski. Odată cu venirea regimului comunist, evreii din orchestra Bolshoi au fost trimiși în Siberia, iar Filipov, care le ținuse partea, concediat.
Acum, Filipov lucrează ca om de serviciu la Teatrul Bolshoi. Într-o seară, în timp ce făcea curățenie, sosește un fax prin care orchestra era invitată să susțină un concert la Teatrul Châtelet din Paris. Fostul dirijor începe să pună la cale planul care să-l aducă din nou pe scenă. Împreună cu prietenul său, Sacha, reușește să adune o orchestră formată din evrei și țigani, ajungând într-un final la Paris.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Povestea. Este una care te emoționează și te amuză deopotrivă. Combinația perfectă dintre comedie și dramă. Filmul oferă posibilitatea de a privi în trecut și de a vedea cum a afectat comunismul artiști recunoscuți. Desigur că noi știam asta deja, dar avem ocazia să vedem aceleași drame și în alte părți spațiului slav.
Distribuția. Actorii se achită admirabil de datorie și fac roluri foarte bine construite. Mai ales Mélanie Laurent, interpreta lui Anne-Marie Jacquet.
Regia. Radu Mihăileanu a știut cum să armonizeze actori veniți din medii total diferite - ruși, francezi și ocazionalii români (țiganul cu pașapoartele, de exemplu, face parte din trupa românească Taraf des Haidouks) și cum să recreeze o atmosferă balcanică originală, dar care să pară mai mult decât o parodie. De asemenea, suntem puși față în față cu tristele realități ale lumii în care - încă - trăim.
Concertul de la final. Scena respectivă, deși destul de lungă, nu plictisește, datorită intensității cu care este realizată. Este un moment cu adevărat magic, care te face să te îndrăgostești de Ceaikovski.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Anumite clișee (nu toate), în principal scena nunții mafiotului rus
Evoluția nerealistă a evenimentelor. Aș fi apreciat mai mult un final în care, de exemplu, concertul să se anuleze, sau orchestra să performeze jalnic (desigur, asta ar fi însemnat să fim lipsiți de scena atât de reușită a concertului... off, sunt indecisă...)
Sala de la Muzeul Țăranului Român. Cică ar fi fost utilată cu ajutorul unor fonduri Phare. Cred că cineva ar trebui să verifice unde s-au dus mai exact acei bani, pentru că sala arată de parcă n-ar mai fi fost renovată de 20 de ani.

Decizie:
„Le Concert” a fost pentru mine o surpriză plăcută. În ciuda aspectelor care ne fac să ne dorim să nu ne fi născut români, filmul este o bijuterie, o combinație de adevăruri dureroase, de momente savuroase și de emoții puternice.

Sherlock Holmes

2010-01-10T03:06:00.001+02:00

Regie: Guy Ritchie
Distribuţie: Robert Downey Jr., Jude Law, Rachel McAdams, Mark Strong, Eddie Marsan, Kelly Reilly
Apariţie: 2009
Produs de Internationale Filmproduktion Blackbird Dritte/Lin Pictures/Silver Pictures

La noi: Sherlock Holmes

Nu se întâmplă în fiecare zi ca fratele meu să fie în București. Dar l-am prins weekend-ul acesta și am tot fost la cinema cu el, că acolo de unde suntem noi e mai greu cu această activitate. După ce am revăzut „Avatar” și în compania lui, astăzi am avut parte de un adevărat regal cinematografic. Două pelicule care mi-au încălzit sufletul și pe care le voi recomanda cu toată căldura.
Voi începe în ordinea cronilogică a evenimentelor, și anume cu „Sherlock Holmes”, pentru care am căzut din pat azi dimineață la o oră imposibilă pentru o zi de sâmbătă. Plănuisem o zi încărcată, cu film, Cărturești (am cărți noi și multe), quesadilla la restaurant Talia și apoi încă un film, așa că trebuia să facem efortul de a ne trezi...
Pentru început, voi spune doar că iubitorii serialului „House MD” (printre care și noi) vor observa asemănarea uimitoare dintre House și Holmes, respectiv dintre Wilson și Watson.

Povestea:
Legendarul detectiv Sherlock Holmes și asistentul său, doctorul Watson, reușesc să pună mâna pe cel mai căutat criminal al acelor zile, lordul „vrăjitor” Blackwood. Acesta este spânzurat, iar Watson crede că se poate retrage liniștit din această carieră, plănuind să se căsătorească cu iubita lui, Mary Morstan. Numai că planurile îi sunt date peste cap de așa-zisa înviere a lordului Blackwood, în al cărui mormânt a fost găsit trupul altui bărbat. Holmes și, de voie-de nevoie, Watson pornesc din nou în căutarea sa, numai că pe urmele vrăjitorului se află și misteriosul profesor Moriarty, care o angajase pe Irene Adler, singura persoană care a reușit să-l întreacă vreodată în istețime pe Holmes.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Regia (în mare parte). Guy Ritchie, deși nu e un regizor pe care să-l admir, a reușit să reinventeze personajul lui Sir Arthur Conan Doyle și să-i dea o tentă de modernism, în același timp realizând cea mai apropiată caracterizare de ceea ce imginase scriitorul scoțian.
Filmul te prinde încă din primele secvențe și te introduce în ritmul său excelent, care nu scade deloc pe parcusul acestuia.
Ritchie a creat personaje unice, dacă ne uităm la istoria acestei francize. Holmes este un geniu logic și un excelent luptător, preferând pumnii și replicile ironice. Dezinteresul pentru igienă și experimentele pe care le realizează pe câinele lui Watson întregesc portretul celui mai bun Sherlock pe care l-a văzut cinematografia până acum. Distribuirea lui Robert Downey Jr. în acest rol poate părea pripită, dar tocmai când toată lumea credea că nu mai poate să-și relanseze cariera, acest actor a făcut două roluri de excepție în acest an, în cel mai pur stil cu care ne obișnuise acum ceva vreme. Când am citit „Aventurile lui Sherlock Holmes”, acum câțiva ani, mi l-am imaginat foarte aproape de cum l-a interpretat aici Downey Jr.
Și interpretarea lui Jude Law face ca acest Watson să fie cel mai bun făcut până acum. Lăsând deoparte faptul că cei doi actori s-au înțeles excelent, făcând un cuplu memorabil, Wilson al lui Guy Ritchie este mult mai implicat în evenimente și nu mai este acel personaj bonom pe care eram obișnuiți să-l vedem, ci un adevărat asistent care îi salvează nu de puține ori pielea detectivului.
Rachel McAdams dă o interpretare ingenioasă personajului lui Irene Adler, iubita și dușmanul lui Holmes, despre care se spune că era singura persoană capabilă să îl joace pe degete. Caracterele feminine (Irene și Mary) se îndepărtează de opera lui Doyle, dar asta nu m-a deranjat foarte mult, pentru că elementul romantic nu a fost exagerat.
Uriaşul bătăuş care vorbeşte în franceză
Atmosfera întunecată, macabră și modalitatea în care a fost recreată Londra (mi-a plăcut detaliul asupra neterminatului London Bridge)
Suspansul se păstrează până la final. Spectatorul vede detaliile, dar, cu toate acestea, evoluția reușește să nu fie previzibilă.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Scena de box, care pare desprinsă din „Snatch”, și acel moment de slow-motion. Mi-aș dori ca Ritchie să lase la o parte această scenă, care a devenit o semnătură a sa în toate filmele pe care le regizează. Totuși, nu pot să nu recunosc meritul ei din punctul de vedere al caracterizării personajului principal.
Sala în care am văzut filmul. Am fost la Patria. A fost frig, foarte frig, scaunele sunt extrem de incomode, iar imaginea nu este chiar cea mai clară. Nu e o fiță să te duci la mall să vezi un film.

Decizie:
Surprinzător și foarte savuros, de la acțiune până la replici și personaje. Abia aștept să-l revăd într-un mediu mai... prietenos.