Regie: David Yates
Distribuţie: Daniel Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson, Ralph Fiennes, Alan Rickman
Apariţie: 2011
Produs de Heyday Films/Moving Picture Company (MPC)/Warner Bros. Pictures
La noi: Harry Potter şi Talismanele Morţii - Partea 2
Într-o atmosferă glacială, grație aerului condiționat pe care cei de la Cinema Pro l-au dat la maxim, am văzut sâmbătă ultima parte a francizei „Harry Potter” fără așteptări prea mari, pentru că Partea 1 m-a plictisit, dar dorind totuși să văd cum se termină, pentru că nu am citit cărțile. La o primă impresie, filmul a fost finalul perfect al celor zece ani de aventuri ale tânărului vrăjitor. Cu toate acestea, se putea mai bine.
Povestea:
Harry, Ron și Hermione continuă aventurile începute în Partea 1, dorind să găsească și să distrugă ultimele 3 Horcruxuri, responsabile pentru nemurirea Lordului Voldemort. Bătălia finală dintre bine și rău se apropie, iar Harry află adevărul despre legătura dintre el și Voldemort și detalii despre familia lui și despre misiunea pe care o are de îndeplinit.
Ce m-a ţinut pe canapea:
Acțiunea este bine realizată și oarecum fluentă. Puține sunt momentele în care stagnează. Confruntarea este destul de tensionată pentru a nu lăsa spectatorul să se plictisească și avem parte atât de scene senzaționale prin urgența lor, cât și de destulă emoție pentru a stârni câteva lacrimi la privitorii ceva mai sensibili. Deși inițial nu am înțeles nevoia de a transpune ultima carte în două filme, după vizionarea ultimei părți mi-am dat seama că două ore ar fi fost mult prea puțin și abundența detaliilor a făcut necesară această abordare.
Scenografia. Eduardo Serra, care a lucrat și la prima parte, nu este un novice și nominalizarea la Oscar pentru scenografia realizată pentru „Fata cu cercel de perlă” o dovedește. Atmosfera mohorâtă, pe alocuri sinistră din prima parte este continuată și aici. Scena cu elevii de la Hogwarts aliniați și păziți de Dementori este demnă de cele mai bune filme cu zombies. Față de prima parte, care este marcată de sentimentul de izolare al celor trei eroi, ce se văd obligați dintr-o dată să lupte singuri, partea a doua este înțesată de momente tensionate și de acțiune, ceea ce face filmul mult mai atractiv pentru privitorul obișnuit. În particular, scena de la Gringotts este extrem de bine realizată, accentul punându-se pe efecte speciale extraordinare care fac ca apariția filmului în 3D să aibă, oarecum, un sens.
Acest ultim film ne dă (o parte din) răspunsurile la întrebările pe care ni le-am pus de-a lungul timpului cu privire la evenimente din trecut și la anumite personaje (vezi apariția căprioarei în precedentele filme sau moartea lui Dumbledore).
Dincolo de evoluțiile cu care principalii actori ne-au obișnuit de-a lungul timpului și a căror calitate a rămas mai mult sau mai puțin aceeași, două nume au avut pentru mine impactul cel mai mare. Alan Rickman nu a fost o surpriză, titratul actor făcând un rol incredibil și în această ultimă parte, în care cunoaștem un alt Severus Snape. Surprinzător a fost Matthew Lewis, interpretul lui Neville Longbottom. Din fericire, Yates i-a dat destul timp pentru a se desfășura în voie și a ne arăta ce poate. Evoluția personajului în sine este fascinantă, de la fricosul puști din „Harry Potter și Piatra Filosofală” la neînfricatul tânăr vrăjitor care luptă până la sfârșit alături de cei trei eroi.
„Răzbunarea” lui Snape. Detestat timp de zece ani, Snape își arată adevărata față în aceasă ultimă parte a francizei, făcând povestea lui cea mai extraordinară și emoționantă dintre toate. Interludiul este perfect în rolul său de catalizator pentru bătălia finală și înțelegerea sacrificiului pe care trebuie să îl facă Harry.
Sărutul dintre Ron și Hermione, atât de așteptat de toată lumea. Momentul nu a fost exagerat și Yates se pare că a învățat să nu pună mai mult accent decât trebuie pe aspectele romanțioase.
Coloana sonoră a lui Alexandre Desplat. În ultima vreme sunt obsedată de coloanele sonore ale filmelor și observ acest detaliu mult mai mult decât înainte. Alexandre Desplat, care și el a lucrat la „Fata cu cercel de perlă” și este unul dintre preferații mei, a intensificat filmul prin muzica perfect acordată la nevoile evoluției acțiunii și la trăirile personajelor.
Ce mi-a plăcut mai putin:
Filmul ar fi arătat la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, în 2D. Nu înțeleg obsesia de a lansa orice film de acțiune în 3D, mai ales dacă nu a fost filmat așa inițial, așa cum este și cazul lui „Harry Potter și Talismanele Morții”. Scena de la Gringotts nu justifică transpunerea întregului film în 3D.
Multe dintre personaje nu sunt prezente atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Helena Bonham-Carter are 5 replici tot filmul. Scena morții lui Fred nu este deloc arătată, nici explicată mai târziu. Nu știm cum a murit Lupin, nici care e faza cu fiul lui, care nu este menționat deloc de-a lungul francizei până în momentele finale.
Scopul transpunerii ultimei cărți în două filme a fost ca ecranizarea să fie cât mai precisă, cu toate acestea multe lucruri rămân neexplicate, cum ar fi semnificația Horcuxurilor, care era destul de importantă (cel puțin despre potir nu se spune absolut nimic).
Prea mult Harry. Înțeleg că este protagonistul francizei, cu toate acestea aș fi vrut să-i văd pe Ron și Hermione mai mult.
Finalul. Am aflat că și cartea prezintă lucrurile „după 19 ani”, dar finalul e slab realizat, simplu, fără emoție, iar actorii, deși relativ machiați, nu arată nici unul de 40 de ani.
Decizie:
În mod cert, este un film care trebuie văzut, mai ales pentru fanii Harry Potter. David Yates a prins în sfârșit spiritul poveștii și a realizat un final mai mult decât spectaculos al celor zece ani de aventuri. Cu toate acestea, pentru cei ca mine, care nu au citit cărțile, faptul că multe lucruri rămân în aer este un mare minus.
Distribuţie: Daniel Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson, Ralph Fiennes, Alan Rickman
Apariţie: 2011
Produs de Heyday Films/Moving Picture Company (MPC)/Warner Bros. Pictures
La noi: Harry Potter şi Talismanele Morţii - Partea 2
Într-o atmosferă glacială, grație aerului condiționat pe care cei de la Cinema Pro l-au dat la maxim, am văzut sâmbătă ultima parte a francizei „Harry Potter” fără așteptări prea mari, pentru că Partea 1 m-a plictisit, dar dorind totuși să văd cum se termină, pentru că nu am citit cărțile. La o primă impresie, filmul a fost finalul perfect al celor zece ani de aventuri ale tânărului vrăjitor. Cu toate acestea, se putea mai bine.
Povestea:
Harry, Ron și Hermione continuă aventurile începute în Partea 1, dorind să găsească și să distrugă ultimele 3 Horcruxuri, responsabile pentru nemurirea Lordului Voldemort. Bătălia finală dintre bine și rău se apropie, iar Harry află adevărul despre legătura dintre el și Voldemort și detalii despre familia lui și despre misiunea pe care o are de îndeplinit.
Ce m-a ţinut pe canapea:
Acțiunea este bine realizată și oarecum fluentă. Puține sunt momentele în care stagnează. Confruntarea este destul de tensionată pentru a nu lăsa spectatorul să se plictisească și avem parte atât de scene senzaționale prin urgența lor, cât și de destulă emoție pentru a stârni câteva lacrimi la privitorii ceva mai sensibili. Deși inițial nu am înțeles nevoia de a transpune ultima carte în două filme, după vizionarea ultimei părți mi-am dat seama că două ore ar fi fost mult prea puțin și abundența detaliilor a făcut necesară această abordare.
Scenografia. Eduardo Serra, care a lucrat și la prima parte, nu este un novice și nominalizarea la Oscar pentru scenografia realizată pentru „Fata cu cercel de perlă” o dovedește. Atmosfera mohorâtă, pe alocuri sinistră din prima parte este continuată și aici. Scena cu elevii de la Hogwarts aliniați și păziți de Dementori este demnă de cele mai bune filme cu zombies. Față de prima parte, care este marcată de sentimentul de izolare al celor trei eroi, ce se văd obligați dintr-o dată să lupte singuri, partea a doua este înțesată de momente tensionate și de acțiune, ceea ce face filmul mult mai atractiv pentru privitorul obișnuit. În particular, scena de la Gringotts este extrem de bine realizată, accentul punându-se pe efecte speciale extraordinare care fac ca apariția filmului în 3D să aibă, oarecum, un sens.
Acest ultim film ne dă (o parte din) răspunsurile la întrebările pe care ni le-am pus de-a lungul timpului cu privire la evenimente din trecut și la anumite personaje (vezi apariția căprioarei în precedentele filme sau moartea lui Dumbledore).
Dincolo de evoluțiile cu care principalii actori ne-au obișnuit de-a lungul timpului și a căror calitate a rămas mai mult sau mai puțin aceeași, două nume au avut pentru mine impactul cel mai mare. Alan Rickman nu a fost o surpriză, titratul actor făcând un rol incredibil și în această ultimă parte, în care cunoaștem un alt Severus Snape. Surprinzător a fost Matthew Lewis, interpretul lui Neville Longbottom. Din fericire, Yates i-a dat destul timp pentru a se desfășura în voie și a ne arăta ce poate. Evoluția personajului în sine este fascinantă, de la fricosul puști din „Harry Potter și Piatra Filosofală” la neînfricatul tânăr vrăjitor care luptă până la sfârșit alături de cei trei eroi.
„Răzbunarea” lui Snape. Detestat timp de zece ani, Snape își arată adevărata față în aceasă ultimă parte a francizei, făcând povestea lui cea mai extraordinară și emoționantă dintre toate. Interludiul este perfect în rolul său de catalizator pentru bătălia finală și înțelegerea sacrificiului pe care trebuie să îl facă Harry.
Sărutul dintre Ron și Hermione, atât de așteptat de toată lumea. Momentul nu a fost exagerat și Yates se pare că a învățat să nu pună mai mult accent decât trebuie pe aspectele romanțioase.
Coloana sonoră a lui Alexandre Desplat. În ultima vreme sunt obsedată de coloanele sonore ale filmelor și observ acest detaliu mult mai mult decât înainte. Alexandre Desplat, care și el a lucrat la „Fata cu cercel de perlă” și este unul dintre preferații mei, a intensificat filmul prin muzica perfect acordată la nevoile evoluției acțiunii și la trăirile personajelor.
Ce mi-a plăcut mai putin:
Filmul ar fi arătat la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, în 2D. Nu înțeleg obsesia de a lansa orice film de acțiune în 3D, mai ales dacă nu a fost filmat așa inițial, așa cum este și cazul lui „Harry Potter și Talismanele Morții”. Scena de la Gringotts nu justifică transpunerea întregului film în 3D.
Multe dintre personaje nu sunt prezente atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Helena Bonham-Carter are 5 replici tot filmul. Scena morții lui Fred nu este deloc arătată, nici explicată mai târziu. Nu știm cum a murit Lupin, nici care e faza cu fiul lui, care nu este menționat deloc de-a lungul francizei până în momentele finale.
Scopul transpunerii ultimei cărți în două filme a fost ca ecranizarea să fie cât mai precisă, cu toate acestea multe lucruri rămân neexplicate, cum ar fi semnificația Horcuxurilor, care era destul de importantă (cel puțin despre potir nu se spune absolut nimic).
Prea mult Harry. Înțeleg că este protagonistul francizei, cu toate acestea aș fi vrut să-i văd pe Ron și Hermione mai mult.
Finalul. Am aflat că și cartea prezintă lucrurile „după 19 ani”, dar finalul e slab realizat, simplu, fără emoție, iar actorii, deși relativ machiați, nu arată nici unul de 40 de ani.
Decizie:
În mod cert, este un film care trebuie văzut, mai ales pentru fanii Harry Potter. David Yates a prins în sfârșit spiritul poveștii și a realizat un final mai mult decât spectaculos al celor zece ani de aventuri. Cu toate acestea, pentru cei ca mine, care nu au citit cărțile, faptul că multe lucruri rămân în aer este un mare minus.
0 comentarii