Regie: Francis Lawrence
Distribuţie: Will Smith, Alice Braga, Charlie Tahan, Salli Richardson-Whitfield, Willow Smith
Apariţie: 2007
Produs de Warner Bros. Pictures/Village Roadshow Pictures
La noi: Legendă vie
În 1954, sub influenţa crescândă a ideii apocaliptice că omenirea va fi rasă de pe faţa pământului de un virus/bacterie mutantă, autorul american specializat în genurile SF şi horror Richard Matheson scria romanul "I Am Legend", care a fost, apoi, ecranizat de trei ori, ultima dată în 2007.
"The Last Man on Earth", prima dintre aceste ecranizări, realizată în 1964, în regia italianului Ubaldo Ragona şi a americanului Sidney Salkow, povesteşte cum omenirea este aproape eradicată din cauza unui virus care transforma oamenii în vampiri. Rămas singur, alcoolicul doctor Robert Morgan încearcă să omoare cât mai mulţi dintre aceştia în timpul zilei, ascunzându-se noaptea.
În 1971, Boris Sagal regiza filmul britanic "The Ωmega Man", cu Chalrton Heston în rolul colonelului Robert Neville, rămas singur într-un Los Angeles căzut pradă creaturilor zombie în care se transformaseră oamenii atunci când războiul chimic dintre China şi URSS eliberează un virus asupra omenirii.
Filmul lui Francis Lawrence, care reia, de altfel, şi titlul cărţii, este cel care se îndepărtează cel mai mult de la romanul lui Matheson, punând accent, pe de altă parte, pe efectele vizuale şi pe starea psihologică a personajului central.
Nu văzusem "I Am Legend" din diverse motive, unul dintre ele fiind că mă plictisesc filmele cu zombie, dar, la recomandarea unui prieten, care mi-a tot povestit de el, i-am dat o şansă aseară. De menţionat, de la început, că pelicula are două finaluri, unul mai fericit decât altul (eu îl prefer pe cel mai tragic, dar oarecum mai realist).
Povestea:
2012. New York. Colonelul şi virusologul Robert Neville este singurul supravieţuitor al oraşului, imun la virusul care a transformat 90% din locuitorii lumii în zombie ucigaşi, cu trăsături similare vampirilor. Singurul companion al său este căţeaua Sam, pe care i-o lăsase fiica sa înainte să părăsească oraşul. Neville este obsedat să găsească un leac pentru această boală, făcând experimente pe animale şi pe zombie, încercând, în acelaşi timp, să nu fie transformat în masă de seară pentru mutanţii ucigaşi.
Ce m-a ţinut pe canapea:
Filmul este împărţit în două. Primele 70 de minute şi restul. Mi-a plăcut prima parte pentru ritmul excelent al desfăşurării evenimentelor şi diferenţa faţă de majoritatea filmelor de gen, unde creaturile ucigaşe apăreau să strice totul încă de la început. Pentru că nu sunt mare fană a filmelor cu monştri care de care mai urâţi, lipsa lor aproape totală din peisaj şi ameninţarea voalată care se simţea în aer au făcut ca pelicula să mă ţină în tensiune o bună parte din timp. Prefer de o mie de ori jocul psihologic (din care "I Am Legend" are destul) decât să văd nişte zombie agitaţi ca un pet de Pepsi încercând să ucidă cât mai violent oamenii normali. În plus, alternarea scenelor cu flash-backs în care se explică oarecum de unde a început totul şi care e povestea lui Neville este captivantă şi demnă de toată atenţia.
Evoluţia (sau involuţia) socială a personajului principal, care are propria metodă de a învinge singurătatea, dar care, după trei ani de trăit doar în compania unui câine, devine aproape incapabil să empatizeze cu semenii săi. Puţin mai multă dezvoltare pe partea aceasta nu ar fi stricat, mai ales că filmul este conceput în aşa fel încât să permită acest lucru, dar nu e rău pentru un SF.
Înlocuirea vampirilor din carte cu aceşti mutanţi (cu trăsături, ce-i drept, asemănătoare - frica de lumină fiind una din ele) extrem e agresivi şi fără urme de umanitate. De ce? Pentru simplul motiv că, deşi mare fană a serialelor "Buffy the Vampire Player", "Angel" şi "True Blood", inflaţia de filme care dezbat această temă în ultimii ani este deranjantă, foarte deranjantă. Îmi place principiul "mai răruţ că-i mai drăguţ".
Potaia. După care aproape-aproape mi-a picat o lacrimă.
Ce mi-a plăcut mai putin:
Cu riscul de-a dezamăgi amatorii de SF-uri, am o listă nu foarte scurtă de aspecte care mi-au displăcut în legătură cu "I Am Legend". În primul rând, finalul. Ambele finaluri, ca să fiu mai precisă, pentru că nici unul nu dă filmului valoarea necesară (da, pentru mine, sfârşitul unei pelicule face jumătate din valoarea acesteia şi de multe ori s-a întâmplat să-mi schimb părerea despre un film atunci când a fost trântită câte o plăcintă drept concluzie). Cel tragic e, într-o mare măsură, stupid (putea să arunce bomba şi fără să se arunce şi pe el), cel mai happy este absurd pentru că se presupune că mutanţii nu mai aveau urmă de umanitate în ei.
Stupiditatea desfăşurării evenimentelor după apariţia donşoarei de origine braziliană. Păi da, că doar dacă până atunci prezenţa creaturilor sperietoare era doar undeva în fundal, trebuia ca măcar pe final să avem parte de urlete, bombe şi alte asemenea efecte cinematografice, că doar nu a fost făcut filmul pentru IMAX degeaba. Inutil şi un aspect care scade mult din valoarea peliculei lui Lawrence.
Will Smith poate, ocazional, mai mult (de văzut "The Pursuit of Hapyness" sau mai recentul "Seven Pounds"). Aici, din păcate, a fost acel Will Smith din "Independence Day" şi "Man in Black" - all body no nimic altceva, foarte previzibil şi deloc complex în modul în care şi-a construit personajul, ceea ce e un mare păcat la un actor care are mai mult decât un abdomen frumos.
Deşi efectele speciale sunt bine lucrate, Hollywood-ul încă nu înţelege că privitorul mai are nevoie şi de altceva pentru ca un film să fie memorabil. Sau poate înţelege, dar nu-i pasă. Aş fi vrut mai multă complexitate, o mai bună dezvoltare a personajelor, o pătrundere mai în detaliu în subiect şi în lupta interioară a lui Neville. Mai mult.
Şi fără să fiu în vreun fel cinică, cred că "I Am Legend" adună toate clişeele posibile într-un SF cu temă apocaliptică. Avem un personaj care le ştie/face pe toate, dar se prinde în propria capcană, un câine care îşi dă viaţa pentru a salva eroul, o fată frumoasă care desface băierile iadului atunci când îşi face apariţia şi aşa mai departe.
Decizie:
Mă opresc, aş mai avea multe de zis, dar prefer să vă las să decideţi singuri, în caz că nu aţi văzut filmul încă. "I Am Legend" nu e, în ciuda criticilor de mai sus, un film rău, iar principala sa calitate este că m-a făcut să-mi doresc să citesc cartea şi să văd celelalte două ecranizări. Dar m-a dezamăgit în multe aspecte şi de aceea nu e o peliculă pe care să vreau s-o revăd.
Distribuţie: Will Smith, Alice Braga, Charlie Tahan, Salli Richardson-Whitfield, Willow Smith
Apariţie: 2007
Produs de Warner Bros. Pictures/Village Roadshow Pictures
La noi: Legendă vie
În 1954, sub influenţa crescândă a ideii apocaliptice că omenirea va fi rasă de pe faţa pământului de un virus/bacterie mutantă, autorul american specializat în genurile SF şi horror Richard Matheson scria romanul "I Am Legend", care a fost, apoi, ecranizat de trei ori, ultima dată în 2007.
"The Last Man on Earth", prima dintre aceste ecranizări, realizată în 1964, în regia italianului Ubaldo Ragona şi a americanului Sidney Salkow, povesteşte cum omenirea este aproape eradicată din cauza unui virus care transforma oamenii în vampiri. Rămas singur, alcoolicul doctor Robert Morgan încearcă să omoare cât mai mulţi dintre aceştia în timpul zilei, ascunzându-se noaptea.
În 1971, Boris Sagal regiza filmul britanic "The Ωmega Man", cu Chalrton Heston în rolul colonelului Robert Neville, rămas singur într-un Los Angeles căzut pradă creaturilor zombie în care se transformaseră oamenii atunci când războiul chimic dintre China şi URSS eliberează un virus asupra omenirii.
Filmul lui Francis Lawrence, care reia, de altfel, şi titlul cărţii, este cel care se îndepărtează cel mai mult de la romanul lui Matheson, punând accent, pe de altă parte, pe efectele vizuale şi pe starea psihologică a personajului central.
Nu văzusem "I Am Legend" din diverse motive, unul dintre ele fiind că mă plictisesc filmele cu zombie, dar, la recomandarea unui prieten, care mi-a tot povestit de el, i-am dat o şansă aseară. De menţionat, de la început, că pelicula are două finaluri, unul mai fericit decât altul (eu îl prefer pe cel mai tragic, dar oarecum mai realist).
Povestea:
2012. New York. Colonelul şi virusologul Robert Neville este singurul supravieţuitor al oraşului, imun la virusul care a transformat 90% din locuitorii lumii în zombie ucigaşi, cu trăsături similare vampirilor. Singurul companion al său este căţeaua Sam, pe care i-o lăsase fiica sa înainte să părăsească oraşul. Neville este obsedat să găsească un leac pentru această boală, făcând experimente pe animale şi pe zombie, încercând, în acelaşi timp, să nu fie transformat în masă de seară pentru mutanţii ucigaşi.
Ce m-a ţinut pe canapea:
Filmul este împărţit în două. Primele 70 de minute şi restul. Mi-a plăcut prima parte pentru ritmul excelent al desfăşurării evenimentelor şi diferenţa faţă de majoritatea filmelor de gen, unde creaturile ucigaşe apăreau să strice totul încă de la început. Pentru că nu sunt mare fană a filmelor cu monştri care de care mai urâţi, lipsa lor aproape totală din peisaj şi ameninţarea voalată care se simţea în aer au făcut ca pelicula să mă ţină în tensiune o bună parte din timp. Prefer de o mie de ori jocul psihologic (din care "I Am Legend" are destul) decât să văd nişte zombie agitaţi ca un pet de Pepsi încercând să ucidă cât mai violent oamenii normali. În plus, alternarea scenelor cu flash-backs în care se explică oarecum de unde a început totul şi care e povestea lui Neville este captivantă şi demnă de toată atenţia.
Evoluţia (sau involuţia) socială a personajului principal, care are propria metodă de a învinge singurătatea, dar care, după trei ani de trăit doar în compania unui câine, devine aproape incapabil să empatizeze cu semenii săi. Puţin mai multă dezvoltare pe partea aceasta nu ar fi stricat, mai ales că filmul este conceput în aşa fel încât să permită acest lucru, dar nu e rău pentru un SF.
Înlocuirea vampirilor din carte cu aceşti mutanţi (cu trăsături, ce-i drept, asemănătoare - frica de lumină fiind una din ele) extrem e agresivi şi fără urme de umanitate. De ce? Pentru simplul motiv că, deşi mare fană a serialelor "Buffy the Vampire Player", "Angel" şi "True Blood", inflaţia de filme care dezbat această temă în ultimii ani este deranjantă, foarte deranjantă. Îmi place principiul "mai răruţ că-i mai drăguţ".
Potaia. După care aproape-aproape mi-a picat o lacrimă.
Ce mi-a plăcut mai putin:
Cu riscul de-a dezamăgi amatorii de SF-uri, am o listă nu foarte scurtă de aspecte care mi-au displăcut în legătură cu "I Am Legend". În primul rând, finalul. Ambele finaluri, ca să fiu mai precisă, pentru că nici unul nu dă filmului valoarea necesară (da, pentru mine, sfârşitul unei pelicule face jumătate din valoarea acesteia şi de multe ori s-a întâmplat să-mi schimb părerea despre un film atunci când a fost trântită câte o plăcintă drept concluzie). Cel tragic e, într-o mare măsură, stupid (
Stupiditatea desfăşurării evenimentelor după apariţia donşoarei de origine braziliană. Păi da, că doar dacă până atunci prezenţa creaturilor sperietoare era doar undeva în fundal, trebuia ca măcar pe final să avem parte de urlete, bombe şi alte asemenea efecte cinematografice, că doar nu a fost făcut filmul pentru IMAX degeaba. Inutil şi un aspect care scade mult din valoarea peliculei lui Lawrence.
Will Smith poate, ocazional, mai mult (de văzut "The Pursuit of Hapyness" sau mai recentul "Seven Pounds"). Aici, din păcate, a fost acel Will Smith din "Independence Day" şi "Man in Black" - all body no nimic altceva, foarte previzibil şi deloc complex în modul în care şi-a construit personajul, ceea ce e un mare păcat la un actor care are mai mult decât un abdomen frumos.
Deşi efectele speciale sunt bine lucrate, Hollywood-ul încă nu înţelege că privitorul mai are nevoie şi de altceva pentru ca un film să fie memorabil. Sau poate înţelege, dar nu-i pasă. Aş fi vrut mai multă complexitate, o mai bună dezvoltare a personajelor, o pătrundere mai în detaliu în subiect şi în lupta interioară a lui Neville. Mai mult.
Şi fără să fiu în vreun fel cinică, cred că "I Am Legend" adună toate clişeele posibile într-un SF cu temă apocaliptică. Avem un personaj care le ştie/face pe toate, dar se prinde în propria capcană, un câine care îşi dă viaţa pentru a salva eroul, o fată frumoasă care desface băierile iadului atunci când îşi face apariţia şi aşa mai departe.
Decizie:
Mă opresc, aş mai avea multe de zis, dar prefer să vă las să decideţi singuri, în caz că nu aţi văzut filmul încă. "I Am Legend" nu e, în ciuda criticilor de mai sus, un film rău, iar principala sa calitate este că m-a făcut să-mi doresc să citesc cartea şi să văd celelalte două ecranizări. Dar m-a dezamăgit în multe aspecte şi de aceea nu e o peliculă pe care să vreau s-o revăd.
1 Comment
Unul dintre filmele mele preferate cu Will Smith!
9 noiembrie 2010, 10:24