Regie: Oliver Parker
Distribuţie: Colin Firth, Ben Barnes, Rebecca Hall, Rachel Hurd-Wood, Emilia Fox, Ben Chaplin
Apariţie: 2009
Produs de Ealing Studios/Fragile Films
La noi: Dorian Gray
"But beauty, real beauty, ends where an intellectual expression begins." Oscar Wilde, "The Picture of Dorian Gray"
De multă vreme citatul meu preferat, pe care l-am auzit prima dată în liceu, de la profesorul pe care l-am stimat cel mai mult. Este, oarecum, chintesenţa cărţii lui Wilde, pe care am avut plăcerea să o citesc în original, aşa cum îi şade bine oricărei capodopere. "The Picture of Dorian Gray" este una dintre nuvelele mele preferate, atât de plină de înţelesuri şi atât de actuală, încât nu-ţi vine să crezi că a trecut mai bine de un secol de la publicarea sa. Scris în stilul gotic-horror popularizat prin lucrări ca "Fantoma de la operă" a lui Gaston Leroux, "Cocoşatul de la Notre-Dame" a lui Hugo şi mai recentele "Rosemary's Baby", "I Am Legend" şi "Shutter Island", romanul - singurul, de altfel, al lui Oscar Wilde - readuce în prim-plan vechea legendă germană a lui Faust, cel care îşi vinde sufletul în schimbul cunoaşterii şi a puterilor magice.
Revenind la film. Ultima ecranizare a operei lui Wilde l-a adus în rolul principal pe Ben Barnes, un actor aflat la început de drum, dar deja remarcat din "The Chronicles of Narnia: Prince Caspian" şi "Easy Virtue". Pelicula nu este cartea. Deşi urmăreşte destul de bine firul poveştii, aşteptările cuiva care a citit romanul trebuie să fie destul de scăzute.
Povestea:
Tânărul Dorian Gray intră în posesia unei uriaşe moşteniri de la un unchi şi se mută în Londra, unde este imediat adoptat de elita burgheză, căzând sub influenţa lordului Henry Wotton, care, încet încet, îl incită la cele mai imorale distracţii, trăindu-şi prin intermediul acestuia tinereţea pierdută.
Frumuseţea lui Gray este imediat remarcată şi imortalizată într-un tablou. Într-un moment de rătăcire, Dorian face un pact cu diavolul pentru a nu îmbătrâni nicicând, iar toate semnele vieţii se transferă, din acel moment, asupra tabloului.
Ce m-a ţinut pe canapea:
Scenografia. De puţine ori încep cu acest aspect, care vine, de obicei, ca o completare la poveste, dar de această dată a jucat un rol important în imaginea pe care mi-am format-o asupra filmului. "Dorian Gray" a recreat o Londră victoriană întunecată, dar reală, tangibilă, cadrul perfect pentru evoluţia personajului. Nu mai vorbesc de costume, care sunt încântătoare. Aceste aspecte reuşesc să arate excelent diferenţa dintre clasele sociale ale vremii. Efectele speciale sunt, de asemenea, foarte bine realizate, tehnicile moderne contribuind, de această dată, la crearea unei imagini cât mai bune asupra desfăşurării poveştii.
Distribuţia. Cu referire în primul rând la Colin Firth, unul dintre actorii mei preferaţi, pe care îl vedem într-un rol diferit de ce ne-a obişnuit până acum, dovedind că nu e niciodată târziu pentru a aborda registre diferite de interpretare şi personaje originale. Firth este, în cea mai mare parte, punctul focal al filmului, elementul puternic care face ca toate rotiţele să se învârtă bine. Rebecca Hall joacă, de asemenea, bine, păcat doar că personajul ei nu este dezvoltat deloc.
Povestea. Fără a fi deloc meritul filmului, ci a lui Oscar Wilde, povestea lui Dorian Gray este una care mă fascinează încă de când am citit-o prima dată. Transpunerea ei într-un film condimentat cu toate posibilităţile tehnicii şi cu viziunea modernă a lui Oliver Parker era o excelentă ocazie de a retrăi sentimentele pe care le-am avut atunci când am citit cartea.
Ritmul foarte bun de desfăşurare a acţiunii. Neîndestulător pentru ca filmul să nu pară plictisitor cuiva care a citit cartea, dar, totuşi, un punct în plus.
Ce mi-a plăcut mai putin:
Personaje inventate, exagerări aiurea, insuficienta dezvoltare a personajelor, cam aşa ar putea fi rezumată această parte. Să le vedem pe rând.
Filmul nu urmăreşte cartea decât în mare. Se spune că e cea mai bună adaptare a romanului lui Oscar Wilde, dar dacă e aşa, atunci nu vreau să le văd pe celelalte. S-a urmărit ideea principală, dar detaliile şi evoluţia personajelor, cele care fac din carte o capodoperă, au fost lăsate pe dinafară. Avem, în schimb, un personaj inventat - Emily Wotton - pentru a justifica un final ce nu avea nevoie de aşa ceva.
Ben Barnes. L-am mai văzut în "Easy Virtue", unde mi s-a părut promiţător. Cu toate acestea, aici mi-a dat impresia unui Keanu Reeves mai tânăr, un actor cu o mimică ce nu trădează nimic şi un stil care nu exprimă pic de emoţie. Fad ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a-l descrie.
Modul de percepţie este unul extrem de superficial. În timp ce opera lui Wilde este plină de simboluri, axată foarte mult pe dezvoltarea unor caractere puternice şi pe o intrigă pe măsura reputaţiei stilului gotic-horror, filmul merge mai mult pe senzaţional, pe dezvăluirea detaliilor sordide care, de fapt, nici măcar nu şochează atât de mult, pentru că totul se întâmplă între persoane capabile să ia decizii şi, ce e mai rău, persoane cu care este imposibil să simpatizezi. Se lasă într-un con de umbră, prea puţin dezvoltate, abuzul de droguri şi înclinaţia spre crimă ale lui Dorian, în schimb se exagerează relaţiile sexuale aşa-zis clandestine ale acestuia... Se urmăreşte decăderea personajului, dar nu vedem nimic din temerile, regretele, tristeţea sa, drept urmare avem parte de un caracter unilateral, care nu inspiră mare lucru. Se trece foarte repede peste lucruri importante, fără de care romanul nu ar fi avut nici un farmec (relaţia lui Dorian cu pictorul Basil Hallward, de exemplu).
Pe lângă sub-dezvoltarea subiectului, nici personajele nu sunt foarte bine create. Se pune accent pe partea negativă şi avem din plin femei uşoare şi drogaţi iubitori de orgii, dar caracterele pozitive nu reuşesc să contrabalanseze, drept urmare totul pare extrem de linear. Sybil Vane (în interpretarea neconvingătoare a actriţei Rachel Hurd-Wood), care ar fi trebuit să fie o femeie inocentă, distrusă într-un final de depravarea la care se dedă Dorian, nu pare foarte diferită de celelalte femei din film, din acest motiv nici nu putem să deplângem prea mult sinuciderea ei.
Tabloul - o încercare fără sens de a da o tentă horror acestui film, şi sfârşitul, lipsit de sens şi de încărcătura celui din carte. Plus inutila evoluţie a personajului lui Henry Wotton de pe final, care m-a umplut de nervi, pentru că nu numai că nu aşa stau lucrurile în roman, dar strică total părerea formată despre un caracter, de altfel, esenţial.
Decizie:
Din păcate, rezumatul acestui "Dorian Gray" ar putea fi sex, drugs and rock'n'roll. Un fel de reiterare a anilor '60. Prea multă pornografie, prea puţină dezvoltare reală a subiectului şi a personajelor. Ca admiratoare a lui Wilde, pot spune că filmul nu face deloc cinste cărţii. E un mare păcat că Parker a înţeles că aceasta ar fi cea mai bună metodă de a face ca oamenii secolului 21 să se intereseze de o operă clasică.
Distribuţie: Colin Firth, Ben Barnes, Rebecca Hall, Rachel Hurd-Wood, Emilia Fox, Ben Chaplin
Apariţie: 2009
Produs de Ealing Studios/Fragile Films
La noi: Dorian Gray
"But beauty, real beauty, ends where an intellectual expression begins." Oscar Wilde, "The Picture of Dorian Gray"
De multă vreme citatul meu preferat, pe care l-am auzit prima dată în liceu, de la profesorul pe care l-am stimat cel mai mult. Este, oarecum, chintesenţa cărţii lui Wilde, pe care am avut plăcerea să o citesc în original, aşa cum îi şade bine oricărei capodopere. "The Picture of Dorian Gray" este una dintre nuvelele mele preferate, atât de plină de înţelesuri şi atât de actuală, încât nu-ţi vine să crezi că a trecut mai bine de un secol de la publicarea sa. Scris în stilul gotic-horror popularizat prin lucrări ca "Fantoma de la operă" a lui Gaston Leroux, "Cocoşatul de la Notre-Dame" a lui Hugo şi mai recentele "Rosemary's Baby", "I Am Legend" şi "Shutter Island", romanul - singurul, de altfel, al lui Oscar Wilde - readuce în prim-plan vechea legendă germană a lui Faust, cel care îşi vinde sufletul în schimbul cunoaşterii şi a puterilor magice.
Revenind la film. Ultima ecranizare a operei lui Wilde l-a adus în rolul principal pe Ben Barnes, un actor aflat la început de drum, dar deja remarcat din "The Chronicles of Narnia: Prince Caspian" şi "Easy Virtue". Pelicula nu este cartea. Deşi urmăreşte destul de bine firul poveştii, aşteptările cuiva care a citit romanul trebuie să fie destul de scăzute.
Povestea:
Tânărul Dorian Gray intră în posesia unei uriaşe moşteniri de la un unchi şi se mută în Londra, unde este imediat adoptat de elita burgheză, căzând sub influenţa lordului Henry Wotton, care, încet încet, îl incită la cele mai imorale distracţii, trăindu-şi prin intermediul acestuia tinereţea pierdută.
Frumuseţea lui Gray este imediat remarcată şi imortalizată într-un tablou. Într-un moment de rătăcire, Dorian face un pact cu diavolul pentru a nu îmbătrâni nicicând, iar toate semnele vieţii se transferă, din acel moment, asupra tabloului.
Ce m-a ţinut pe canapea:
Scenografia. De puţine ori încep cu acest aspect, care vine, de obicei, ca o completare la poveste, dar de această dată a jucat un rol important în imaginea pe care mi-am format-o asupra filmului. "Dorian Gray" a recreat o Londră victoriană întunecată, dar reală, tangibilă, cadrul perfect pentru evoluţia personajului. Nu mai vorbesc de costume, care sunt încântătoare. Aceste aspecte reuşesc să arate excelent diferenţa dintre clasele sociale ale vremii. Efectele speciale sunt, de asemenea, foarte bine realizate, tehnicile moderne contribuind, de această dată, la crearea unei imagini cât mai bune asupra desfăşurării poveştii.
Distribuţia. Cu referire în primul rând la Colin Firth, unul dintre actorii mei preferaţi, pe care îl vedem într-un rol diferit de ce ne-a obişnuit până acum, dovedind că nu e niciodată târziu pentru a aborda registre diferite de interpretare şi personaje originale. Firth este, în cea mai mare parte, punctul focal al filmului, elementul puternic care face ca toate rotiţele să se învârtă bine. Rebecca Hall joacă, de asemenea, bine, păcat doar că personajul ei nu este dezvoltat deloc.
Povestea. Fără a fi deloc meritul filmului, ci a lui Oscar Wilde, povestea lui Dorian Gray este una care mă fascinează încă de când am citit-o prima dată. Transpunerea ei într-un film condimentat cu toate posibilităţile tehnicii şi cu viziunea modernă a lui Oliver Parker era o excelentă ocazie de a retrăi sentimentele pe care le-am avut atunci când am citit cartea.
Ritmul foarte bun de desfăşurare a acţiunii. Neîndestulător pentru ca filmul să nu pară plictisitor cuiva care a citit cartea, dar, totuşi, un punct în plus.
Ce mi-a plăcut mai putin:
Personaje inventate, exagerări aiurea, insuficienta dezvoltare a personajelor, cam aşa ar putea fi rezumată această parte. Să le vedem pe rând.
Filmul nu urmăreşte cartea decât în mare. Se spune că e cea mai bună adaptare a romanului lui Oscar Wilde, dar dacă e aşa, atunci nu vreau să le văd pe celelalte. S-a urmărit ideea principală, dar detaliile şi evoluţia personajelor, cele care fac din carte o capodoperă, au fost lăsate pe dinafară. Avem, în schimb, un personaj inventat - Emily Wotton - pentru a justifica un final ce nu avea nevoie de aşa ceva.
Ben Barnes. L-am mai văzut în "Easy Virtue", unde mi s-a părut promiţător. Cu toate acestea, aici mi-a dat impresia unui Keanu Reeves mai tânăr, un actor cu o mimică ce nu trădează nimic şi un stil care nu exprimă pic de emoţie. Fad ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a-l descrie.
Modul de percepţie este unul extrem de superficial. În timp ce opera lui Wilde este plină de simboluri, axată foarte mult pe dezvoltarea unor caractere puternice şi pe o intrigă pe măsura reputaţiei stilului gotic-horror, filmul merge mai mult pe senzaţional, pe dezvăluirea detaliilor sordide care, de fapt, nici măcar nu şochează atât de mult, pentru că totul se întâmplă între persoane capabile să ia decizii şi, ce e mai rău, persoane cu care este imposibil să simpatizezi. Se lasă într-un con de umbră, prea puţin dezvoltate, abuzul de droguri şi înclinaţia spre crimă ale lui Dorian, în schimb se exagerează relaţiile sexuale aşa-zis clandestine ale acestuia... Se urmăreşte decăderea personajului, dar nu vedem nimic din temerile, regretele, tristeţea sa, drept urmare avem parte de un caracter unilateral, care nu inspiră mare lucru. Se trece foarte repede peste lucruri importante, fără de care romanul nu ar fi avut nici un farmec (relaţia lui Dorian cu pictorul Basil Hallward, de exemplu).
Pe lângă sub-dezvoltarea subiectului, nici personajele nu sunt foarte bine create. Se pune accent pe partea negativă şi avem din plin femei uşoare şi drogaţi iubitori de orgii, dar caracterele pozitive nu reuşesc să contrabalanseze, drept urmare totul pare extrem de linear. Sybil Vane (în interpretarea neconvingătoare a actriţei Rachel Hurd-Wood), care ar fi trebuit să fie o femeie inocentă, distrusă într-un final de depravarea la care se dedă Dorian, nu pare foarte diferită de celelalte femei din film, din acest motiv nici nu putem să deplângem prea mult sinuciderea ei.
Tabloul - o încercare fără sens de a da o tentă horror acestui film, şi sfârşitul, lipsit de sens şi de încărcătura celui din carte. Plus inutila evoluţie a personajului lui Henry Wotton de pe final, care m-a umplut de nervi, pentru că nu numai că nu aşa stau lucrurile în roman, dar strică total părerea formată despre un caracter, de altfel, esenţial.
Decizie:
Din păcate, rezumatul acestui "Dorian Gray" ar putea fi sex, drugs and rock'n'roll. Un fel de reiterare a anilor '60. Prea multă pornografie, prea puţină dezvoltare reală a subiectului şi a personajelor. Ca admiratoare a lui Wilde, pot spune că filmul nu face deloc cinste cărţii. E un mare păcat că Parker a înţeles că aceasta ar fi cea mai bună metodă de a face ca oamenii secolului 21 să se intereseze de o operă clasică.
0 comentarii