Regie: Martin Scorsese
Distribuţie: Leonardo DiCaprio, Mark Ruffalo, Ben Kingsley, Max von Sydow, Michelle Williams, Jackie Earle Haley, John Carroll Lynch, Elias Koteas
Apariţie: 2010
Produs de Paramount Pictures/Phoenix Pictures
La noi: Shutter Island
Abia ieşită de la cinema aseară şi deja compuneam în minte acest articol despre "Shutter Island". Încercam, în acelaşi timp, să-mi dau seama dacă mi-a plăcut vreodată vreun film marca Scorsese şi răspunsul e nu, iar preferinţa lui din ultima vreme pentru DiCaprio ("Gangs of New York", "The Aviator", "The Departed" şi acum asta) e oarecum deranjantă, pentru că începe să mă fascineze acest actor din ce în ce mai mult şi vreau să-l văd în cât mai multe filme, nu să evit să le văd pentru că au fost făcute de Scorsese.
Aseară le spuneam fetelor că nu am încă o părere clară asupra acestei pelicule, dar că, până dimineaţă, îmi voi da seama dacă e unul de geniu sau doar o umilă încercare. Argumente am în sprijinul ambelor variante şi le voi expune în paragrafele corespunzătoare. Oricum ar fi, "Shutter Island" nu m-a lăsat indiferentă şi nici nu a fost aşa cum mă aşteptam - meritul celor care au montat trailerul. Filmul aduce cu "Franklyn" la modul în care ni se dezvăluie adevărul despre personajul central, lipsindu-i însă lumea fantastică creată de Gerald McMorrow, fiind însă plasat în atmosfera întunecată a unui azil de nebuni. Poate şi de aceea, făcând comparaţia, "Shutter Island" m-a dezamăgit într-o oarecare măsură.
Povestea:
1954. Agentul FBI Teddy Daniels este însărcinat cu investigarea dispariţiei unei paciente periculoase internate în instituţia pentru criminali psihopaţi Ashecliffe, localizată pe stâncoasa insulă Shutter. Daniels ceruse să fie repartizat acestui caz, fiind convins că medicii de la Ashecliffe făceau experimente de tip nazist pe pacienţii internaţi acolo. Pe parcurs ce investigaţia ia avânt şi Daniels are impresia că se apropie de o descoperire importantă, mintea începe să-i joace feste, având migrene puternice şi viziuni în legătură cu soţia decedată, ceea ce îl face să creadă că este el însuşi supus unui experiment psihiatric.
Ce m-a ţinut pe canapea:
Scorsese a reuşit să se reinventeze. Spuneam la început că nu sunt fan, nu-mi place genul de filme pe care l-a consolidat de-a lungul timpului, duritatea, violenţa, machismul nu sunt pentru mine (şi sper că v-aţi dat seama până acum că nu sunt femeia tipică amatoare de pelicule lacrimogene şi romanţioase). Poate că este un regizor genial, după părerea majorităţii, dar eu nu m-am supus niciodată majorităţii , iar regizorii care nu se îndepărtează de la anumite tipare, oricare ar fi acestea, nu pot fi consideraţi geniali din punctul meu de vedere. Acum, după ce mi-am spus oful, revin la de ce mi-a plăcut Scorsese aici. Un thriller psihologic era, poate, ultimul lucru pe care m-aş fi gândit că îl poate regiza, dar uite că a făcut-o. Îmi place, deci, această abordare şi faptul că ne-a scutit de un nou film cu/despre mafioţi.
Leonardo DiCaprio. Departe de acel Romeo care făcea să bată inimile adolescentelor generaţiei mele, DiCaprio a reuşit şi el să se reinventeze în ultimii ani, dovedind că poate să şi joace, nu doar să fie un storcător de oftaturi adolescentine. În ultima vreme mă fascinează talentul şi implicarea cu care îşi interpretează rolurile.
Teddy Daniels este un rol extrem de puternic, ce reuşeşte să atragă privitorul în vârtejul minţii sale. Aici, meritul e împărţit între talentul cu care şi-a interpretat Leo rolul şi modul în care a înţeles Scorsese să redea lumea exterioară şi pe cea interioară a personajului. E uşor să intri în mintea lui Teddy şi aici intervine, de fapt, geniul regizorului.
Distribuţia de excepţie ce îl completează pe DiCaprio. Ben Kingsley este magistral, Mark Ruffalo face primul său rol cu adevărat bun, Max von Sydow pare cu adevărat geniul rău din spatele evenimentelor, iar Michelle Williams este strălucitoare.
Evoluţia evenimentelor. Spuneam că mi-a plăcut campania de marketing susţinută pentru acest film şi trailerul care nu ne strică surprizele (nu mă aşteptam la un astfel de thriller după ce am văzut trailerul). Pelicula este foarte complexă şi are multiple răsturnări de situaţie. Nu am crezut teoria conspiraţionistă, dar mi-am dorit-o, mai ales după ce am început să-mi dau seama care era de fapt adevărul, totuşi, faptul că un film nu evoluează aşa cum aş fi vrut eu nu e un motiv să nu-mi placă.
Finalul. Din nou, nu unul pe care mi l-aş fi dorit, dar foarte interesant punct de vedere exprimat de personajul lui DiCaprio şi total acceptabil dacă este văzut prin prisma ochilor acestuia.
Ce mi-a plăcut mai putin:
Spre partea a doua a peliculei, rolul lui DiCaprio a început să mi se pară forţat. Ştiu că am spus mai sus că mi-a plăcut cum a jucat, dar există şi părţi, mai ales spre final, când expresia lui facială a început să mă deranjeze pentru că dădea impresia de efort extrem pentru a o păstra.
Imaginea. Din acest punct de vedere, filmul este un amalgam care m-a scos din sărite. Scorsese ştie să facă stop-cadru pe amănunte extrem de sugestive pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (unele din ele, dând la iveală ce va urma, de unde şi nemultumirea legată de previzibilitatea scenariului, despre care voi vorbi mai jos), dar clasicul acestei tehnici este dat peste cap de inconsistenţa în filmare. Pare că două persoane complet diferite au lucrat la filmarea şi montarea scenelor. Avem, pe de o parte, scene unde trecerea de la un cadru la altul se face lent, cursiv, artistic, în armonie cu atmosfera generală a peliculei, pentru ca imediat să se schimbe registrul şi cadrele să fie tăiate brusc. Bănuiesc că acest lucru ar fi vrut să fie o metaforă pentru modul în care se desfăşoară evenimentele şi pentru lucrurile văzute din perspectiva diferitelor personaje, dar efectul avut asupra mea nu a fost unul tocmai plăcut. De asemenea, unele scene filmate pe stânci, inclusiv ce din peşteră, unde se vede pe fundal cerul, par create în studio şi mi-au lăsat impresia aia pe care o am când urmăresc un film vechi şi actorii sunt aşezaţi într-o maşină în faţa unui perete alb pe care se proiectează peisajul prin care se presupune că merg. E interesant în sensul "cât de proşti crede regizorul că sunt spectatorii" şi cum cad copacii în timpul furtunii, fix în momentul în care trece eroul pe sub ei, foarte artistic şi totuşi atât de stupid.
Desfăşurarea evenimentelor începe să fie previzibilă de pe la jumătate. De asemenea, finalul mi s-a părut mult prea lung, ca o ciorbă în care tot adaugi apă ca să dureze mai mult.
Anumite scene şi secvenţe de dialog mi-au smuls zâmbete prin stupiditate. Întrebarea pe care mi-o pun acum este cum naiba a reuşit doctorul să ducă ditamai biroul în vârful farului, pe scara aia minusculă pe care abia se putea strecura un om.
Scorsese a adunat prea multe idei la un loc, complicând inutil scenariul, ca să nu mai vorbesc de lista - mult prea lungă pentru a fi enunţată - de clişee şi referinţe la alte pelicule ("Psycho", "The Wizzard of Oz", "Hill House"...).
Decizie:
Da... greu... De fapt, nu atât de greu. La final, "Shutter Island" m-a dezamăgit. Eu nu l-aş recomanda, dar părerile comunităţii cinefililor sunt împărţite, aşa că e bine să vă formaţi una singuri.
Distribuţie: Leonardo DiCaprio, Mark Ruffalo, Ben Kingsley, Max von Sydow, Michelle Williams, Jackie Earle Haley, John Carroll Lynch, Elias Koteas
Apariţie: 2010
Produs de Paramount Pictures/Phoenix Pictures
La noi: Shutter Island
Abia ieşită de la cinema aseară şi deja compuneam în minte acest articol despre "Shutter Island". Încercam, în acelaşi timp, să-mi dau seama dacă mi-a plăcut vreodată vreun film marca Scorsese şi răspunsul e nu, iar preferinţa lui din ultima vreme pentru DiCaprio ("Gangs of New York", "The Aviator", "The Departed" şi acum asta) e oarecum deranjantă, pentru că începe să mă fascineze acest actor din ce în ce mai mult şi vreau să-l văd în cât mai multe filme, nu să evit să le văd pentru că au fost făcute de Scorsese.
Aseară le spuneam fetelor că nu am încă o părere clară asupra acestei pelicule, dar că, până dimineaţă, îmi voi da seama dacă e unul de geniu sau doar o umilă încercare. Argumente am în sprijinul ambelor variante şi le voi expune în paragrafele corespunzătoare. Oricum ar fi, "Shutter Island" nu m-a lăsat indiferentă şi nici nu a fost aşa cum mă aşteptam - meritul celor care au montat trailerul. Filmul aduce cu "Franklyn" la modul în care ni se dezvăluie adevărul despre personajul central, lipsindu-i însă lumea fantastică creată de Gerald McMorrow, fiind însă plasat în atmosfera întunecată a unui azil de nebuni. Poate şi de aceea, făcând comparaţia, "Shutter Island" m-a dezamăgit într-o oarecare măsură.
Povestea:
1954. Agentul FBI Teddy Daniels este însărcinat cu investigarea dispariţiei unei paciente periculoase internate în instituţia pentru criminali psihopaţi Ashecliffe, localizată pe stâncoasa insulă Shutter. Daniels ceruse să fie repartizat acestui caz, fiind convins că medicii de la Ashecliffe făceau experimente de tip nazist pe pacienţii internaţi acolo. Pe parcurs ce investigaţia ia avânt şi Daniels are impresia că se apropie de o descoperire importantă, mintea începe să-i joace feste, având migrene puternice şi viziuni în legătură cu soţia decedată, ceea ce îl face să creadă că este el însuşi supus unui experiment psihiatric.
Ce m-a ţinut pe canapea:
Scorsese a reuşit să se reinventeze. Spuneam la început că nu sunt fan, nu-mi place genul de filme pe care l-a consolidat de-a lungul timpului, duritatea, violenţa, machismul nu sunt pentru mine (şi sper că v-aţi dat seama până acum că nu sunt femeia tipică amatoare de pelicule lacrimogene şi romanţioase). Poate că este un regizor genial, după părerea majorităţii, dar eu nu m-am supus niciodată majorităţii , iar regizorii care nu se îndepărtează de la anumite tipare, oricare ar fi acestea, nu pot fi consideraţi geniali din punctul meu de vedere. Acum, după ce mi-am spus oful, revin la de ce mi-a plăcut Scorsese aici. Un thriller psihologic era, poate, ultimul lucru pe care m-aş fi gândit că îl poate regiza, dar uite că a făcut-o. Îmi place, deci, această abordare şi faptul că ne-a scutit de un nou film cu/despre mafioţi.
Leonardo DiCaprio. Departe de acel Romeo care făcea să bată inimile adolescentelor generaţiei mele, DiCaprio a reuşit şi el să se reinventeze în ultimii ani, dovedind că poate să şi joace, nu doar să fie un storcător de oftaturi adolescentine. În ultima vreme mă fascinează talentul şi implicarea cu care îşi interpretează rolurile.
Teddy Daniels este un rol extrem de puternic, ce reuşeşte să atragă privitorul în vârtejul minţii sale. Aici, meritul e împărţit între talentul cu care şi-a interpretat Leo rolul şi modul în care a înţeles Scorsese să redea lumea exterioară şi pe cea interioară a personajului. E uşor să intri în mintea lui Teddy şi aici intervine, de fapt, geniul regizorului.
Distribuţia de excepţie ce îl completează pe DiCaprio. Ben Kingsley este magistral, Mark Ruffalo face primul său rol cu adevărat bun, Max von Sydow pare cu adevărat geniul rău din spatele evenimentelor, iar Michelle Williams este strălucitoare.
Evoluţia evenimentelor. Spuneam că mi-a plăcut campania de marketing susţinută pentru acest film şi trailerul care nu ne strică surprizele (nu mă aşteptam la un astfel de thriller după ce am văzut trailerul). Pelicula este foarte complexă şi are multiple răsturnări de situaţie. Nu am crezut teoria conspiraţionistă, dar mi-am dorit-o, mai ales după ce am început să-mi dau seama care era de fapt adevărul, totuşi, faptul că un film nu evoluează aşa cum aş fi vrut eu nu e un motiv să nu-mi placă.
Finalul. Din nou, nu unul pe care mi l-aş fi dorit, dar foarte interesant punct de vedere exprimat de personajul lui DiCaprio şi total acceptabil dacă este văzut prin prisma ochilor acestuia.
Ce mi-a plăcut mai putin:
Spre partea a doua a peliculei, rolul lui DiCaprio a început să mi se pară forţat. Ştiu că am spus mai sus că mi-a plăcut cum a jucat, dar există şi părţi, mai ales spre final, când expresia lui facială a început să mă deranjeze pentru că dădea impresia de efort extrem pentru a o păstra.
Imaginea. Din acest punct de vedere, filmul este un amalgam care m-a scos din sărite. Scorsese ştie să facă stop-cadru pe amănunte extrem de sugestive pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (unele din ele, dând la iveală ce va urma, de unde şi nemultumirea legată de previzibilitatea scenariului, despre care voi vorbi mai jos), dar clasicul acestei tehnici este dat peste cap de inconsistenţa în filmare. Pare că două persoane complet diferite au lucrat la filmarea şi montarea scenelor. Avem, pe de o parte, scene unde trecerea de la un cadru la altul se face lent, cursiv, artistic, în armonie cu atmosfera generală a peliculei, pentru ca imediat să se schimbe registrul şi cadrele să fie tăiate brusc. Bănuiesc că acest lucru ar fi vrut să fie o metaforă pentru modul în care se desfăşoară evenimentele şi pentru lucrurile văzute din perspectiva diferitelor personaje, dar efectul avut asupra mea nu a fost unul tocmai plăcut. De asemenea, unele scene filmate pe stânci, inclusiv ce din peşteră, unde se vede pe fundal cerul, par create în studio şi mi-au lăsat impresia aia pe care o am când urmăresc un film vechi şi actorii sunt aşezaţi într-o maşină în faţa unui perete alb pe care se proiectează peisajul prin care se presupune că merg. E interesant în sensul "cât de proşti crede regizorul că sunt spectatorii" şi cum cad copacii în timpul furtunii, fix în momentul în care trece eroul pe sub ei, foarte artistic şi totuşi atât de stupid.
Desfăşurarea evenimentelor începe să fie previzibilă de pe la jumătate. De asemenea, finalul mi s-a părut mult prea lung, ca o ciorbă în care tot adaugi apă ca să dureze mai mult.
Anumite scene şi secvenţe de dialog mi-au smuls zâmbete prin stupiditate. Întrebarea pe care mi-o pun acum este cum naiba a reuşit doctorul să ducă ditamai biroul în vârful farului, pe scara aia minusculă pe care abia se putea strecura un om.
Scorsese a adunat prea multe idei la un loc, complicând inutil scenariul, ca să nu mai vorbesc de lista - mult prea lungă pentru a fi enunţată - de clişee şi referinţe la alte pelicule ("Psycho", "The Wizzard of Oz", "Hill House"...).
Decizie:
Da... greu... De fapt, nu atât de greu. La final, "Shutter Island" m-a dezamăgit. Eu nu l-aş recomanda, dar părerile comunităţii cinefililor sunt împărţite, aşa că e bine să vă formaţi una singuri.
0 comentarii