pe canapea

Regie: Seth Gordon
Distribuţie: Kevin Spacey, Jennifer Aniston, Colin Farrell, Jason Bateman, Charlie Day, Jason Sudeikis, Jamie Foxx
Apariţie: 2011
Produs de New Line Cinema/Rat Entertainment

La noi: Şefi de coşmar

Două dimineața + lipsă de somn = întotdeauna alegeri proaste. Dar ce poate să te adoarmă mai bine decât un film despre care știi din start că n-o să-ți placă, nu?

Povestea:
Pentru Nick, Kurt şi Dale, viaţa la muncă a devenit un adevărat coşmar. Cum niciunul dintre ei nu-şi permite să demisioneze, singurul lucru care le-ar putea uşura existenţa ar fi să-şi pună cu botul pe labe şefii abuzivi. Într-o zi, cei trei prind curaj şi apelează la un fost puşcăriaş, cu care cred că vor urzi planul perfect pentru a-i scoate din peisaj pe tirani.

Ce m-a ţinut pe canapea:
E clar, comediile de genul acesta nu sunt pentru mine. Tot încerc să găsesc una care să mă amuze, dar nici „The Hangover”, nici „Bridesmaids”, nici asta nu m-au făcut să râd aproape deloc, deci probabil că n-o să mă mai las păcălită de reclame și o să rămân la alte genuri de filme care să mă stimuleze intelectual ceva mai mult. Dar, pentru că sunt la capitolul „chestii bune”, hai să-l menționez pe Colin Farrel, pe care nu m-am gândit niciodată că o să-l văd într-un rol de acest tip. Jamie Foxx a fost și el oarecum amuzant, dar cam atât.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Nici nu prea știu de unde să încep. Am tot așteptat să mă amuze vreo glumă sau vreo scenă, dar după vreo jumătate de oră am renunțat și am lăsat filmul să meargă pe fundal în timp ce am găsit ceva mult mai interesant de făcut: Solitaire pe telefon. Partea bună este că măcar filmul și-a începlinit cu succes rolul pe care i-l rezervasem: să mă facă să adorm.
Sunt fan al parodiilor, dar ridicolul personajelor - în special al celui interpretat de Jennifer Aniston - m-a făcut mai curând să casc decât să râd. Nici unul dintre ele nu este dezvoltat pentru a ne face să înțelegem de ce se comportă în felul în care o fac.
Cât despre personajele principale, acestea sunt mult prea stupide pentru a fi cât de cât realistice. În loc să mă amuze incompetența lor, mai mult m-a enervat.
Nu mai vorbesc de stereotipurile care sunt atât de evidente încât frizează ridicolul.

Decizie:
Încerc să-mi dau seama dacă sunt eu absurdă, dar filmul nu are pic de substanță. Este exagerat, ridicol și complet rupt de realitate. Am văzut foarte puține filme care să mă plictisească mai mult decât „Șefi de coșmar”.

Regie: Will Gluck
Distribuţie: Justin Timberlake, Mila Kunis, Patricia Clarkson, Jenna Elfman, Richard Jenkins, Woody Harrelson
Apariţie: 2011
Produs de Screen Gems/Castle Rock Entertainment/Zucker Productions/Olive Bridge Entertainment

La noi: Prietenie cu folos

Nu prea mai am răbdare în ultima vreme să mă uit la filme, pentru că am devenit obsedată de serialele TV. Totuși, dacă mă plictisesc foarte tare, mai dau drumul la câte o comedioară ca să treacă timpul. Așa am ajuns să văd „Friends with Benefits”, de la care nu am avut nici un fel de așteptări, deși trailer-ul mi-a dat impresia unui film bunicel, cel puțin pentru genul din care face parte.

Povestea:
Jamie și Dylan devin foarte buni prieteni după ce ea îi face lui rost de o slujbă la New York. Pentru că nu cunoaște pe nimeni în oraș, Dylan începe să petreacă foarte mult timp cu Jamie, amândoi având dificultăți în a păstra o relație amoroasă. Cei doi ajung la o înțelegere care pare ideală - să aibă o relație bazată exclusiv pe sex, fără implicare emoțională, păstrând, în același timp, prietenia care îi leagă. Dar lucrurile nu merg niciodată așa cum au fost plănuite...

Ce m-a ţinut pe canapea:
Mila Kunis. Am un girl-crush pentru actrița de origine ucrainiană de când am văzut-o în „Black Swan”. Kunis este șarmantă și se achită cu ușurință de sarcina de a face un rol de comedie chiar și în momentele cele mai lente ale filmului, demonstrând că poate fi o actriță multivalentă.
Actorii din rolurile secundare. Patricia Clarkson în rolul mamei lui Jamie și Woody Harrelson făcând un rol de homosexual ridicol (dar care se detașează de obișnuitele clișee) sunt în centrul celor mai amuzante scene ale filmului, Harrelson având de departe cele mai bune replici, deseori șocând prin lucrurile pe care personajul lui pretinde că le face. Richard Jenkins aduce necesarul element emoțional, interpretându-l pe tatăl lui Dylan, care suferă de sindromul Alzheimer, iar Jenna Elfman, despre care nu am mai auzit nimic în ultimii ani, face și ea un rol decent.
Prima jumătate a filmului. „Friends with Benefits” începe ca o satiră la adresa comediilor romantice, Mila Kunis având chiar o scenă în care se „răzbună” pe un poster al filmului „The Ugly Truth”. Pelicula adresează multe din stereotipurile care ne sunt băgate pe gât constant de comediile romantice și multe dintre dialogurile de început sunt amuzante, mai ales în comparație cu „filmele” pe care Jamie și Dylan la urmăresc la televizor.

Ce mi-a plăcut mai putin:
Justin Timberlake. Recunosc că aveam așteptări foarte scăzute de la el și nu m-a surprins deloc să văd cum se chinuie să pară amuzant. Cei doi actori din rolurile principale au destulă chimie între ei pentru a convinge publicul cu o poveste de dragoste, dar Timberlake nu excelează cu nimic, iar interpretările lui muzicale mă fac să mă întreb dacă e aceeași persoană care mai și cântă din când în când.
Lipsa de originalitate. Am fost surprinsă să văd două filme lansate în același am care abordează exact aceeași temă, celălalt fiind „No Strings Attached”, cu Ashton Kutcher și partenera Milei Kunis din „Black Swan”, Natalie Portman.
A doua parte a filmului, care cade, inevitabil, în clișeele de care - cu atâta efort - încearcă să facă mișto în primele scene. Am fost extrem de dezamăgită de modul în care au evoluat lucrurile după ce Jamie și Dylan și-au dat seama că s-au îndrăgostit unul de altul. Filmul a devenit lent, neamuzant și extrem de previzibil.

Decizie:
Nu îmi pare neapărat rău că am pierdut două ore uitându-mă la el, dar „Friends with Benefits” nu este un film pe care să-mi doresc să-l mai revăd vreodată.

Regie: Matthew Vaughn
Distribuţie: James McAvoy, Michael Fassbender, Kevin Bacon, Rose Byrne, Jennifer Lawrence, Álex González, January Jones
Apariţie: 2011
Produs de Bad Hat Harry Productions/Donners' Company/Marvel Enterprises/Twentieth Century Fox Film Corporation

La noi: X-Men: Cei dintâi

În lumea amatorilor de benzi desenate, 80% din vânzări se duc înspre două mari nume în acest domeniu: DC Comics și Marvel. Dacă cei de la DC sunt răspunzători pentru ultra-cunoscuții eroi Superman, Batman, Wonder Woman, Flash, Green Lantern, cei de la Marvel i-au creat pe Spider-Man, Iron Man, Fantastic Four, Hulk și X-Men. Eu sunt, în principal, fan Marvel, pentru că nu-mi place orientarea ultra-americană a celor de la DC, dar și pentru că eroii mei preferați vin de la la ei.
Am așteptat multă vreme „X-Men: First Class”. Ultimul film care a fost scos („X-Men Origins: Wolverine”) nu s-a ridicat la așteptările mele, deși îl avea în prim plan pe Logan/Wolverine, de departe eroul meu preferat, și nu doar pentru că rolul e jucat de Hugh Jackman. E normal ca, atunci când lucrezi cu o franciză, nu toate filmele să fie extraordinare, dar trailerul de la „First Class” mi-a dat speranțe într-o revenire la calitatea primelor două din serie.
Pentru cei care cunosc istoria X-Men din benzile desenate, pelicula poate apărea dezamăgitoare. Începuturile academiei, primii recruți, colaborarea cu autoritățile, legătura dintre Xavier și Magneto, precum și modul în care Xavier a devenit paraplegic au fost complet schimbate. Probabil că acest lucru a fost făcut pentru a da mai multă continuitate acțiunii, pentru că istoria originală se petrece pe o perioadă mult mai mare de timp. Dacă facem abstracție de acest aspect, „First Class” devine unul dintre cele mai bune filme ale seriei, rivalizând cu spectaculosul „X2”.

Povestea:
În anii '60, în plin război rece, tensiunea dintre Statele Unite și Rusia se intensifică și apare criza rachetelor din Cuba. Tot acum, lumea descoperă existența mutanților. Telepatul Charles Xavier lucrează cu CIA-ul pentru a descoperi, a antrena și a crea o echipă de mutanți care să ajute la menținerea păcii.
Erik Lehnsherr este un tânăr mutant care a supraviețuit experimentelor la care a fost supus în lagărul de concetrare de la Auschwitz și care caută să se răzbune pe doctorul Klaus Schmidt, alias Sebastian Shaw, cel care l-a torturat și i-a ucis mama. Charles îl convinge pe Erik să se alăture echipei sale și să lucreze împreună pentru a-l prinde pe Shaw, care, evident, este și el tot mutant.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Curiozitatea de a vedea cum va fi transpusă pe ecran povestea lui Charles Xavier și a prieteniei acestuia cu cel care va deveni, mai târziu, Magneto. Cum spuneam la început, aceasta a fost mult schimbată, până la punctul în care este de nerecunoscut pentru fanii benzilor desenate. Cu toate acestea, nu pot spune că adaptarea este slabă, ci doar diferită, așa că nu am fost foarte dezamăgită. Lumea Marvel este în continuă schimbare și chiar și benzile desenate reinventează câteodată faptele, astfel încât era necesar ca un film care să concentreze în două ore esența prieteniei și, mai apoi, a diferendelor dintre Profesorul X și Magneto să recurgă la câteva schimbări. Complexitatea relațiilor dintre personaje, acțiunea și jocul actorilor m-au făcut să uit repede de multiplele discrepanțe față de istoria originală.
Vorbind de actori, majoritatea se achită cu brio de rolurile care le-au fost repartizate și ne aduc pe ecran personaje complexe și bine realizate. James McAvoy, cel pe care l-am adorat în „Becoming Jane”, „Atonement”, „Penelope” și, mai nou, în „Gnomeo and Juliet”, face unul dintre cele mai reușite roluri ale carierei. Nu e ușor pentru un actor să reinventeze un personaj consacrat, mai ales când acesta a fost interpretat de un actor de talia lui Patrick Stewart, dar McAvoy a păstrat esența caracterului din primele patru filme, reușind în același timp să-l adapteze propriului stil. Michael Fassbender, care avea și el o misiune grea, aceea de a reinterpreta un Magneto perfectat de-a lungul timpului de Ian McKellen, l-a umanizat pe Erik Lehnsherr și ne-a ajutat să înțelegem cum și, mai ales, de ce a devenit Magneto eroul negativ de mai târziu.
Nici actorii din rolurile secundare nu sunt mai prejos. Rose Byrne este extrem de convingătoare în rolul primei iubiri a Profesorului X, chiar dacă filmul ne-o prezintă pe Moira MacTaggert în postura de agent CIA și nu în cea de doctor genetician. Tinerii Jennifer Lawrence (Raven/Mystique), Nicholas Hoult (Hank McCoy/Beast) și Lucas Till (Alex Summers/Havok) sunt surprinzători în transpunerea complexității personalității personajelor și a trăirilor acestora. Kevin Bacon este și el superb, așa cum, de altfel, ne-a obișnuit de-a lungul timpului.
Relația dintre Charles și Erik. Deși începuturile prieteniei dintre ei au fost reinventate, esența a fost menținută. „First Class” ne povestește depre cum au devenit cei doi prieteni foarte buni, despre visele lor de a schimba lumea și despre cum au ajuns să se afle, la sfârșit, pe părți diferite ale baricadei. Ambele personaje sunt fascinante și, pe parcursul filmului, spectatorul are ocazia să vadă și să înțeleagă diferitele lor viziuni asupra a ceea ce este bine și cum ar trebui să procedeze. Avem ocazia de a vedea cum acționează și cum influențează fiecare viețile celorlalți mutanți (cel mai bun exemplu aici este modul în care Erik o face să înțeleagă pe Raven că imaginea nu contează). McAvoy și Fassbender se completează foarte bine, aducând pe ecran una dintre cele mai complexe și mai bine realizate bromances pe care le-am văzut în multă vreme. Când cei doi sunt împreună pe ecran, orice altceva se estompează.
Evoluția lucrurilor. Deși știm dinainte ce se va întâmpla - Charles ajunge în scaun cu rotile, Magneto devine antagonistul principal al lui, iar Mistique i se alătură -, acțiunea este atât de bine realizată încât acest lucru ajunge în plan secundar. Avem parte de surprize, de efecte speciale bune, de umor și momente emoționante care mi-au menținut interesul treaz pe parcursul celor două ore. A fost genială ideea de a-l aduce înapoi pe Bryan Singer, producătorul care a lucrat la „X-Men” și „X2”.
Încadrarea. Decorurile și costumele sunt excelente și potrivite perioadei în care se desfășoară acțiunea. De asemenea, filmul se folosește de evenimente reale - Războiul Rece și criza rachetelor din Cuba - pentru a motiva acțiunile personajelor.
Cele două minute în care apare Hugh Jackman/Wolverine (chiar dacă legătura lui cu X-Men apare mult mai târziu în benzile desenate).


Ce mi-a plăcut mai putin:
Pe partea negativă, de menționat este non-performanța lui January Jones, care nu face nimic altceva în afară de a arăta sexy. În universul Marvel, Emma Frost este un caracter extrem de complex, în schimb rolului făcut de Jones îi lipsește spiritul.
Aș fi preferat ca, cel puțin la nivel de membri ai originalei echipe X-Men, să se păstreze lucrurile așa cum au fost imaginate în comics. Beast este singurul care a fost păstrat, în timp ce Warren Worthington III/Angel a fost reinventat într-o stripteuză. Deși personajele din film sunt bine realizate, mi-aș fi dorit să-i văd pe Cyclops, Iceman și Marvel Girl/Jean Grey în locul lor.

Decizie:
„X-Men: First Class” a reușit să readucă acțiunea de calitate și personajele bine conturate în această franciză ale cărei ultime două filme au fost dezamăgitoare. Filmul se bate cu „X2” pentru primul loc în preferințele mele și este un must-see pentru fanii Marvel și amatorii benzilor desenate. Este, probabil, cel mai bun film de gen făcut în ultimii ani.

Regie: David Yates
Distribuţie: Daniel Radcliffe, Rupert Grint, Emma Watson, Ralph Fiennes, Alan Rickman
Apariţie: 2011
Produs de Heyday Films/Moving Picture Company (MPC)/Warner Bros. Pictures

La noi: Harry Potter şi Talismanele Morţii - Partea 2

Într-o atmosferă glacială, grație aerului condiționat pe care cei de la Cinema Pro l-au dat la maxim, am văzut sâmbătă ultima parte a francizei „Harry Potter” fără așteptări prea mari, pentru că Partea 1 m-a plictisit, dar dorind totuși să văd cum se termină, pentru că nu am citit cărțile. La o primă impresie, filmul a fost finalul perfect al celor zece ani de aventuri ale tânărului vrăjitor. Cu toate acestea, se putea mai bine.

Povestea:
Harry, Ron și Hermione continuă aventurile începute în Partea 1, dorind să găsească și să distrugă ultimele 3 Horcruxuri, responsabile pentru nemurirea Lordului Voldemort. Bătălia finală dintre bine și rău se apropie, iar Harry află adevărul despre legătura dintre el și Voldemort și detalii despre familia lui și despre misiunea pe care o are de îndeplinit.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Acțiunea este bine realizată și oarecum fluentă. Puține sunt momentele în care stagnează. Confruntarea este destul de tensionată pentru a nu lăsa spectatorul să se plictisească și avem parte atât de scene senzaționale prin urgența lor, cât și de destulă emoție pentru a stârni câteva lacrimi la privitorii ceva mai sensibili. Deși inițial nu am înțeles nevoia de a transpune ultima carte în două filme, după vizionarea ultimei părți mi-am dat seama că două ore ar fi fost mult prea puțin și abundența detaliilor a făcut necesară această abordare.
Scenografia. Eduardo Serra, care a lucrat și la prima parte, nu este un novice și nominalizarea la Oscar pentru scenografia realizată pentru „Fata cu cercel de perlă” o dovedește. Atmosfera mohorâtă, pe alocuri sinistră din prima parte este continuată și aici. Scena cu elevii de la Hogwarts aliniați și păziți de Dementori este demnă de cele mai bune filme cu zombies. Față de prima parte, care este marcată de sentimentul de izolare al celor trei eroi, ce se văd obligați dintr-o dată să lupte singuri, partea a doua este înțesată de momente tensionate și de acțiune, ceea ce face filmul mult mai atractiv pentru privitorul obișnuit. În particular, scena de la Gringotts este extrem de bine realizată, accentul punându-se pe efecte speciale extraordinare care fac ca apariția filmului în 3D să aibă, oarecum, un sens.
Acest ultim film ne dă (o parte din) răspunsurile la întrebările pe care ni le-am pus de-a lungul timpului cu privire la evenimente din trecut și la anumite personaje (vezi apariția căprioarei în precedentele filme sau moartea lui Dumbledore).
Dincolo de evoluțiile cu care principalii actori ne-au obișnuit de-a lungul timpului și a căror calitate a rămas mai mult sau mai puțin aceeași, două nume au avut pentru mine impactul cel mai mare. Alan Rickman nu a fost o surpriză, titratul actor făcând un rol incredibil și în această ultimă parte, în care cunoaștem un alt Severus Snape. Surprinzător a fost Matthew Lewis, interpretul lui Neville Longbottom. Din fericire, Yates i-a dat destul timp pentru a se desfășura în voie și a ne arăta ce poate. Evoluția personajului în sine este fascinantă, de la fricosul puști din „Harry Potter și Piatra Filosofală” la neînfricatul tânăr vrăjitor care luptă până la sfârșit alături de cei trei eroi.
„Răzbunarea” lui Snape. Detestat timp de zece ani, Snape își arată adevărata față în aceasă ultimă parte a francizei, făcând povestea lui cea mai extraordinară și emoționantă dintre toate. Interludiul este perfect în rolul său de catalizator pentru bătălia finală și înțelegerea sacrificiului pe care trebuie să îl facă Harry.
Sărutul dintre Ron și Hermione, atât de așteptat de toată lumea. Momentul nu a fost exagerat și Yates se pare că a învățat să nu pună mai mult accent decât trebuie pe aspectele romanțioase.
Coloana sonoră a lui Alexandre Desplat. În ultima vreme sunt obsedată de coloanele sonore ale filmelor și observ acest detaliu mult mai mult decât înainte. Alexandre Desplat, care și el a lucrat la „Fata cu cercel de perlă” și este unul dintre preferații mei, a intensificat filmul prin muzica perfect acordată la nevoile evoluției acțiunii și la trăirile personajelor.


Ce mi-a plăcut mai putin:
Filmul ar fi arătat la fel de bine, dacă nu chiar mai bine, în 2D. Nu înțeleg obsesia de a lansa orice film de acțiune în 3D, mai ales dacă nu a fost filmat așa inițial, așa cum este și cazul lui „Harry Potter și Talismanele Morții”. Scena de la Gringotts nu justifică transpunerea întregului film în 3D.
Multe dintre personaje nu sunt prezente atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Helena Bonham-Carter are 5 replici tot filmul. Scena morții lui Fred nu este deloc arătată, nici explicată mai târziu. Nu știm cum a murit Lupin, nici care e faza cu fiul lui, care nu este menționat deloc de-a lungul francizei până în momentele finale.
Scopul transpunerii ultimei cărți în două filme a fost ca ecranizarea să fie cât mai precisă, cu toate acestea multe lucruri rămân neexplicate, cum ar fi semnificația Horcuxurilor, care era destul de importantă (cel puțin despre potir nu se spune absolut nimic).
Prea mult Harry. Înțeleg că este protagonistul francizei, cu toate acestea aș fi vrut să-i văd pe Ron și Hermione mai mult.
Finalul. Am aflat că și cartea prezintă lucrurile „după 19 ani”, dar finalul e slab realizat, simplu, fără emoție, iar actorii, deși relativ machiați, nu arată nici unul de 40 de ani.

Decizie:
În mod cert, este un film care trebuie văzut, mai ales pentru fanii Harry Potter. David Yates a prins în sfârșit spiritul poveștii și a realizat un final mai mult decât spectaculos al celor zece ani de aventuri. Cu toate acestea, pentru cei ca mine, care nu au citit cărțile, faptul că multe lucruri rămân în aer este un mare minus.

Regie: Peyton Reed
Distribuţie: Renée Zellweger, Ewan McGregor, Sarah Paulson, David Hyde Pierce
Apariţie: 2003
Produs de Fox 2000 Pictures/Regency Enterprises

La noi: Jos cu dragostea!

„Down with Love” este un film pe care l-am revăzut pentru că titlul nu-mi amintea de nimic şi avusesem impresia că era ceva nou. Aşa sunt eu, ca Dori din „Finding Nemo”, cu memoria scurtă, mai ales când e vorba de denumiri din astea neinspirate. Până să mă prind eu că e o peliculă tare roz (la propriu, de data asta) şi o mai are şi pe donşoara Zellweger în rolul principal, mă lăsasem deja prinsă de acţiune.

Povestea:
În anii '60, când rolul femeii era să stea la cratiţă, Barbara Novak scrie o carte care dă peste cap societatea. Ea le îndeamnă pe femei, în „Down with Love”, să renunţe la bărbaţi şi să ia controlul asupra propriei vieţi pentru a fi fericite. Afemeiatul jurnalist Catcher Block intră sub acoperire, dorind să o cucerească pentru a demonstra că autoarea nu e chiar atât de independentă pe cât trâmbiţează. Cine va cuceri pe cine rămâne de văzut...

Ce m-a ţinut pe canapea:
Dincolo de statutul de comedie romantică pe care l-a „câştigat”, „Down with Love” e o satiră şi, în acelaşi timp, un omagiu adus filmelor romanţioase ale anilor '60. Atmosfera creată, replicile, pronunţia, cuvintele alese, îmbrăcămintea şi aşa mai departe sunt foarte plastice, foarte exagerate, artificiale chiar (ceea ce iniţial m-a enervat, dar, în contextul realizat şi având în vedere subiectul abordat şi sursa de inspiraţie, sunt, de fapt, cât se poate de originale).
Distribuția. Față de alte filme în care am văzut-o, Renée Zellweger reușește să intre în caracter foarte bine. Ea însăși oarecum extravagantă, s-a adaptat rolului de feministă a anilor '60 cu ușurință. Ewan McGregor, un favorit de-al meu, se potrivește și el foarte bine rolului și reușește să fie elegant, cuceritor, detestabil și vulnerabil, toate acestea pe parcursul filmului și deseori în aceeași scenă. Chimia dintre ei este reală și cuplul dă bine pe ecran. Scena în care cei doi vorbesc la telefon, prezentată în stilul split-screen al filmelor vechi, este extrem de amuzantă. David Hyde Pierce, cunoscut mai ales pentru rolul său din „Frasier”, este excelent, iar Sarah Paulson este plină de viață și foarte carismatică.
Scenografia. Totul la acest film amintește de un clasic Doris Day. Moda anilor '60 este foarte bine recreată de Daniel Orlandi. Îmi plac la nebunie costumele pe care Renée le-a purtat de-a lungul filmărilor, machiajul și coafurile. Decorurile sunt și ele un omagiu adus cinematografiei acelor vremuri, de la falsul New York de pe fundalurile pictate la modul în care sunt filmate scenele din mașină.
Evoluția finală a poveștii. Spre lauda sa, filmul nu se sfârșește într-un sentimentalism ridicol, punând-o pe feminista Barbara Novak într-un cadru domestic, ci admite egalitatea dintre sexe și păstrează esența personalității eroilor.
Genericul final. Cei care au răbdare să-l urmărească vor fi răsplătiți cu o scenă demnă de cele mai bune musical-uri și-l vor întrezări pe McGregor cel din „Moulin Rouge”, precum și pe Renée Zellweger cea din „Chicago”.

Ce mi-a plăcut mai putin:
-

Decizie:
Dincolo de faptul că este o poveste de dragoste, „Down with Love” surprinde prin dialogul spiritual și personajele bine creionate. Filmul merge dincolo de clasica evoluție a genului, fiind o parodie reușită a cinematografiei anilor '60.

It's that time of year again, the time of speculation and high expectations for all TV nerds out there. The Emmy nominations have been announced today, and reactions are already flowing in. 

You can find the complete list of nominations here. Here's my take on the nominations for the main categories in the drama race, keeping in mind that, although I watch a lot of TV series (and I mean a lot!), I don't watch them all.

• Boardwalk Empire
• The Good Wife
• Mad Men
• Friday Night Lights
• Dexter
• Game of Thrones

I am thrilled for the two ones I watch from this list - "Dexter" and "Game of Thrones", especially for "Game of Thrones", whose first season just ended and was a total and unexpected blast! I've been hooked on it since the first minutes of the show and this recognition is well deserved. "House"'s seventh season was not very good, so I didn't expect a nomination to go that way, but I am sad that "True Blood" hasn't been nominated so far. I think it's time for this show to be noticed by award givers, but maybe there were too many HBO series already in the mix.

• Elisabeth Moss as Peggy Olson ("Mad Men")
• Connie Britton as Tami Taylor ("Friday Night Lights")
• Mariska Hargitay as Detective Olivia Benson ("Law & Order: Special Victims Unit")
• Mireille Enos as Sarah Linden ("The Killing")
• Julianna Margulies as Alicia Florrick ("The Good Wife")
• Kathy Bates as Harriet 'Harry' Korn ("Harry's Law")

Although I don't watch any if these shows, I'm rooting for Julianna Margulies, who's been a favorite of mine ever since the "ER" days. She's a great actress and deserves a win. I hate it that Emily Deschanel has never been nominated for her performance in "Bones", where she absolutely shines as brilliant but socially-challenged Temperance Brennan. From the other shows I watch, only "True Blood"'s Anna Paquin would have been a possibility, but she's always been a long-shot, although her role is so diverse ans so well played.

• Steve Buscemi as Nucky Thompson ("Boardwalk Empire")
• Michael C. Hall as Dexter Morgan ("Dexter")
• Kyle Chandler as Coach Eric Taylor ("Friday Night Lights")
• Jon Hamm as Don Draper ("Mad Men")
• Hugh Laurie as Dr. Gregory House ("House")
• Timothy Olyphant as Raylan Givens ("Justified")

I am so excited about Michael C. Hall and Hugh Laurie! Hall is always incredible as Dexter Morgan, our beloved serial killer, and Hugh Laurie deserved a nomination this year for an outstanding interpretation of House, who went through a lot this last season. Although the Huddy almost killed "House"'s season 7 for me, it also brought so much for the character, and Laurie gave an impressive performance. I'm bored of seeing "Mad Men" in all these lists, because I hated the show and stopped watching it after two or three episodes. I love Timothy Olyphant and, although I don't watch "Justified", he is a very good actor. I wish Simon Baker would receive a well deserved nomination again, his performance as "The Mentalist"'s funny/bored/tea-addict Jane is amazing. Stephen Moyer is also doing an impressive job in "True Blood" and I hate it that sci-fi series are often forgotten. But most of all I am pissed that Sean Bean's performance in "Game of Thrones" was not recognized, he is one of the best actors alive and he played magnificently in the series' first season. It's even more annoying because Eddard Stark died, so Bean won't be returning for season two.

• Kelly Macdonald as Margaret Schroeder ("Boardwalk Empire")
• Christina Hendricks as Joan Harris ("Mad Men")
• Michelle Forbes as Mitch Larsen ("The Killing")
• Archie Panjabi as Kalinda Sharma ("The Good Wife")
• Margo Martindale as Mags Bennett ("Justified")
• Christine Baranski as Diane Lockhart ("The Good Wife")

I love Christine Baranski and will be rooting for her in this category. I don't watch "The Good Wife" (yet) - or any of the other shows, for that matter -, but she is an amazing actress. Jennifer Carpenter is amazing as Dexter's tough, yet so vulnerable sister, but this season she was not very visible. This year could have been Lisa Edelstein's last chance of being nominated for her role as Lisa Cuddy, but her performance didn't convince the voters, which is too bad, because, although the Huddy didn't work, both she and Laurie were impressive.

• John Slattery as Roger Sterling ("Mad Men")
• Andre Braugher as Owen ("Men of a Certain Age")
• Walton Goggins as Boyd Crowder ("Justified")
• Peter Dinklage as Tyrion Lannister ("Game of Thrones")
• Josh Charles as Will Gardner ("The Good Wife")
• Alan Cumming as Eli Gold ("The Good Wife")

It is amazing to see Peter Dinklage being nominated for his role in "Game of Thrones", although I'm sad he's the only cast member recognized. But when you're creating a character that everyone loves to hate with such a passion as people hate Tyrion Lannister, then it's hard not to get nominated for an Emmy. What is not understandable about this list is why Denis O'Hare ("True Blood") is missing from it. I will state again that taking sci-fi shows out of the equation just because of the genre is just wrong, but forgetting Denis O'Hare is unforgivable.

• Alfre Woodard as Ruby Jean Reynolds ("True Blood")
• Randee Heller as Miss Blankenship ("Mad Men")
• Cara Buono as Faye Miller ("Mad Men")
• Joan Cusack as Sheila Jackson ("Shameless")
• Julia Stiles as Lumen Pierce ("Dexter")
• Mary McDonnell as Capt. Sharon Raydor ("The Closer")
• Loretta Devine as Adele Webber ("Grey's Anatomy")

It's great to see that at least one cast member of "True Blood" got a nomination at this year's Emmys, even if it's only for Outstanding Guest Actress. But my excitement is turned towards seeing Julia Stiles' name on this list. I loved her on "Dexter" and I wish Lumen would have stayed on, she was a great addition to the show and the dynamics between her and Dexter were so entertaining.

It's Emmy season again and from now on until September 18, every TV geek will talk about who is going to win, who deserved or didn't deserve to be nominated, who was overlooked and so on.

You can find the complete list of nominations here. Here's my take on the nominations for the main categories in the comedy and reality TV race, keeping in mind that, although I watch a lot of TV series (and I mean a lot!), I don't watch them all.

Outstanding Comedy Series: 

First up, I love that "The Big Bang Theory" got nominated; I'm absolutely in love with the story and the cast, I love geeks and everyone on the show is simply amazing. I doubt they'll win, though, as Emmys tend to favor "30 Rock" and "The Office", which I tried to watch, but never got hooked on. I don't understand all the "Glee" nominations ("Glee"'s not really a comedy, and it's not very good, either). I would have replaced either except for "TBBT" with "Nurse Jackie", which I love for its unusual-ness. The other comedies I watch - "How I Met Your Mother" and, more recently, "Chuck" - didn't really stand a chance at being nominated. "Chuck" is fun to watch for the geek in me, but I'm not in love with it as I am with "Big Bang"; as for "HIMYM", it's more of a revamped "Friends" (I think it's better than "Friends" story-wise, but not when it comes to the cast), so people don't take it very seriously.

Outstanding Lead Actress in a Comedy Series: 

I must say that I only watch "Nurse Jackie" from this list, and Edie Falco is absolutely amazing as the (kind of) female version of Gregory House. I've heard good things though about all the others, but I wish I'd seen Kaley Cuoco (Penny from "The Big Bang Theory") in that list, I don't get why she's so underrated. From other shows I watch, only Yvonne Strahovski of "Chuck" could have been nominated, but I don't think she's a good enough actress to have made the cut.

Outstanding Lead Actor in a Comedy Series: 

I am awfully happy about the two nomination for "The Big Bang Theory", Jim Parsons won last year and was nominated in 2009 as well, but Johnny Galecki is at his first nod, and it was long overdue. I'm kind of bored of seeing Alec Baldwin on the list again. And, since Carell is leaving "The Office", I bet you he will be the one winning this year, which is just sad. From my other comedies, Josh Radnor as Ted in "HIMYM" is not funny enough to make the list and has never even been considered for a nomination, while Zachary Levi, although deserving, had to deal with a tough crowd of funnymen.

Outstanding Supporting Actress in a Comedy Series: 

I hate Jane Lynch in everything she's ever done, so I'd rather not see her on this list or as Emmy host, for that matter. Betty White, Julie Bowen and Jane Krakowski are great actresses and, though I don't watch any of the shows they're on right now, I loved them in other things they did ("Boston Legal" for White and Bowen, "Ed" for Julie Bowen, "Ally McBeal" for Krakowski). From my other shows, Eve Best (very deserving, but underrated) and Merritt Wever of "Nurse Jackie" are not visible enough. Mayim Bialik and Melissa Rauch of "The Big Bang Theory" are quite good (Melissa also on "True Blood"), and I would have liked to see at least one of them make the list, but the competition in the supporting actor/actress race is always tougher than for lead. Cobie Smulders was good in the last season of "HIMYM", but not good enough, I'm afraid, whilst co-star Alyson Hannigan's constant absence from the nominees list through the years (not even one nod for "Buffy the Vampire Slayer", which is simply outrageous!) is annoying. At least one of these could have easily replaced Lynch.

Outstanding Supporting Actor in a Comedy Series: 

All this "Modern Family" love is very annoying. I don't watch the show nor do I plan to, no matter how much publicity they make for it. I don't contest Ed O'Neill's qualities, but there's just too much "Modern Family", period. There's absolutely no reason for Neil Patrick Harris to be left out, he's easily the funniest funny man on TV right now. Why do these awards always commend straight actors playing gays, but seem to forget gays who play straighs is beyond my understanding. Also, last "HIMYM" season gave Marshall a very good storyline, and Jason Segel could have been considered for a nod. Simon Helberg of "The Big Bang Theory" is also great as Howard and I'm pissed that the show's cast (other than Jim Parsons and, this year, Johnny Galecki), doesn't get enough recognition.

• Kristin Chenoweth as April Rhodes ("Glee")
• Dot-Marie Jones as Coach Beiste ("Glee")
• Gwyneth Paltrow as Holly Holliday ("Glee")
• Cloris Leachman as Maw Maw ("Raising Hope")
• Elizabeth Banks as Avery ("30 Rock")
• Tina Fey as Host ("Saturday Night Live")

I don't really have any opinion on this category except to say, what's with all the "Glee" nominations? It's really annoying. And I miss Christine Baranski being nominated for her interpretation of Beverly Hofstadter in "The Big Bang Theory".

• Idris Elba as Lenny ("The Big C")
• Zach Galifianakis as Host ("Saturday Night Live")
• Matt Damon as Carol ("30 Rock")
• Will Arnett as Devin Banks ("30 Rock")
• Nathan Lane as Pepper Saltzman ("Modern Family")
• Justin Timberlake as Host ("Saturday Night Live")

Not much to say here either. Except that Justin Timberlake's nomination is hilarious.

Outstanding Reality-Competition Program: 

Technically not comedy, but I didn't want to make a post just for reality TV. I don't watch reality television that much, I actually dread it, but I am a big "Survivor" fan and sometimes I throw an eye to "SYTYCD" and "DWTS" for the dancing stuff, and to "TAR" for Phil Keoghan and the locations. I hate that "Survivor" hasn't made the list since 2006, it's time for them to get back on track. I loved the last season (Nicaragua not so much), but I have to say I'm a big Boston Rob fan and didn't really care that this whole season was only about him, so I agree with the ones who think it was boring because no one else really played the game.

Outstanding Host for a Reality or Reality-Competition Program: 

First, I think Jeff Probst is the best host on TV, and not only because I'm a "Survivor" fanatic, but because he is "Survivor", the show wouldn't be what it is without him. Secondly, I love Phil Keoghan and his amazing accent. Thirdly, I'm a Seacrest hater. I think this sums it up.

Please feel free to agree or not with me. For my comments on the Emmy drama race, check this post.

Tare aş vrea să pot merge acasă în acest sfârşit de săptămână, dar alte obligaţii mă duc spre malul mării, unde o să-mi văd încă o prietenă măritându-se. De ce vreau acasă? Pentru că Turnul lui Ştefan şi platoul de pe Cozla vor fi gazdele unui mini eveniment cultural în aer liber care va înfrumuseţa ultimele zile de vacanţă ale studenţilor pe care îi cam aşteaptă mai puţin frumoasele oraşe universitare.

Am uitat să vă spun ce e pentru mine "acasă". Dacă nu v-aţi prin încă, vorbesc de Piatra Neamţ, care va găzdui, între 24 şi 26 septembrie, ediţia 1.5 a festivalului de scurt-metraj Filmul de Piatra. Prima ediţie a fost în iarnă şi a inclus şi o secţiune de concurs, dar de această dată nu va exista program competiţional. În schimb, programul include, pe lângă proiecţii de filme scurte, un concert unplugged în aer liber, la Turnul lui Ştefan, al trupei The Amsterdams, apus de soare pe concert de muzică clasică pe vârful muntelui, plimbări gratuite cu telegondola (pentru amatorii priveliştii rufelor puse la uscat şi găinilor din curţile oamenilor), spectacol multimedia şi, spun organizatorii, multe surprize.

Programul de proiecţii cuprinde un "best of" Anim'est (apropo, s-au pus în vânzare deja abonamentele pentru Anim'est 2010, care va avea loc în octombrie), un program de filme islandeze şi filmele câştigătoare la prima ediţie a festivalului Filmul de Piatra.

Sâmbătă, pe 25 septembrie, doritorii pot participa la campania "Let's Do It, Romania!", prin care se doreşte curăţarea gunoaielor din ţară (avataj pentru cei care vor participa în Piatra, nu sunt multe :) ).

Pentru programul complet şi alte detalii, vizitaţi site-ul evenimentului sau pagina de Facebook. Puteţi participa şi la un concurs ale cărui premii constau în cazare şi masă la Piatra Neamţ, în cele trei zile şi nopti de festival. Cu ocazia evenimentului, va fi lansat Entry Call-ul pentru ediţia "2.0", programată pentru ianuarie 2011.

"Filmul de Piatra e conceput ca o competiţie naţională a filmului scurt, tânăr. Deşi prima ediţie a avut un succes enorm, din motive financiare, nu am fi putut organiza, anul acesta, o a doua ediţie care să se ridice la nivelul aşteptărilor create de succesul de la debut. Am decis să nu acceptăm compromisul, să amânăm a doua ediţie, dar să organizăm o ediţie intermediară, cu buget redus, pe care am numit-o "1.5" şi am dedicat-o în întregime publicului. Fiind obligaţi să începem proiecţiile după ce se întunecă, am tot venit cu idei: piese de teatru, spectacole multimedia, concerte, care să umple după-amiezele şi să transforme această ediţie "mini" într-o sarbatoare "maxi", spune Andrei Dăscălescu, directorul festivalului.

Bref, duceţi-vă la Piatra Neamţ, că-i frumos sub (şi pe) Cozla!

Pentru noi, cei care încă mai credem în poveşti, pentru copii şi cei care încă se mai cred copii, în perioada 24 - 30 septembrie va avea loc în minunata noastră capitală Festivalul Internaţional de Film pentru Copii şi Adolescenţi “KinOdiseea”. În această a doua ediţie, organizatorii - Asociaţia Culturală "Script" şi Metropolis Film - au adăugat şi filme pentru adolescenţi, care nu au fost prezente anul trecut.

Cele peste 24 de filme sunt incluse în 4 secţiuni - Competiţie şi Panoramă - atât pentru copii cât şi pentru adolescenţi, şi vor fi analizate de un juriu format din cinci copii şi cinci adolescenţi cinefili. Unele filme sunt vechi-vechi, circa 1956, altele sunt producţii 2010, provenite din întreaga lume (adică vreo câteva ţări europene, dar şi SUA şi Senegal) şi aflate în premieră naţională.

Copiii şi adolescenţii interesaţi de creaţia cinematografică vor putea participa la ateliere interactive de regie, actorie, efecte speciale, machiaj şi costume, care vor fi susţinute de profesionişti din industria filmului. Programul acestora îl puteţi vedea aici.

Evenimentul va avea loc la Noul Cinematograf al Regizorului Român (oare l-au mai modernizat sau a rămas la fel de incomod?...), Cinema Gloria, Cinema Elvira Popescu (oh mon Dieu, de parcă copiii nu ar trebui să se bucure şi ei de scaune confortabile şi săli în care nu îngheaţă bocnă când sunt 30 de grade afară...), Cărtureşti-Verona şi Parcul Alexandru Ioan Cuza (IOR).

Programul festivalului îl puteţi urmări pe site-ul oficial, din motive de lene de dat copy-paste şi aici. Vă recomand ochelari sănătoşi.

Sper să ajung să văd măcar câteva din încântătoarele titluri cu care ne ademenesc organizatorii - "Pui de broască", "Dragă Lemon Lima", "Avioane de hârtie", "Fetele de Mall", "Rocker pe viaţă" (sunt sigură că mai ales ultimele două vor duce părinţii în extaz). Trebuie să vă menţionez că programul cuprinde şi trei filme româneşti surpriză, două pentru copii şi unul pentru adolescenţi; având în vedere stadiul în care se află industria cinematografică la noi, mă aştept la "Maria Mirabela", "Maria şi Mirabela în Tranzistoria" şi "Liceenii", dar cine ştie, poate că totuşi a mai făcut cineva şi ceva mai nou...

În program există şi cel mai recent film românesc cu adolescenţi, ce-i drept puţin mai mari şi mai necuminţi, şi anume "Eu când vreau să fluier fluier", care promovează exemple atât de bune de urmat pentru cei mici. Nu mă înţelegeţi greşit, când l-am văzut, mi s-a părut aproape genial, dar nu-i văd locul între "Copacul magic" şi "Vulpiţe"... doar dacă nu cumva "Vulpiţe" se referă la altceva decât la respectivele animale în miniatură.

Pe scurt, dragii babei, de vineri şi până joia cealaltă aveţi posibilitatea să pătrundeţi în spaţiul copilăriei, de mână cu progenitura proprie sau împrumutată, sau pur şi simplu cu iubitul care refuză să se maturizeze sau gaşca de prieteni care vor să facă mişto.

Regie: Peter Webber
Distribuţie: Colin Firth, Scarlett Johansson, Tom Wilkinson, Cillian Murphy
Apariţie: 2003
Produs de Archer Street Productions/Delux Productions/Film Fund Luxembourg/Pathé Pictures International/UK Film Council/Wild Bear Films

La noi: Fata cu cercel de perlă

Pentru că nu mai am chef de filme în ultima vreme şi am o nouă obsesie pe nume "The Practice" (sau Dylan McDermott, dar nu mă spuneţi la domnu'), am săpat prin lista de titluri salvate în Blogger ca postări neterminate pentru a vă povesti despre unul pe care l-am văzut acum mai multă vreme. Mare mirarea mea când mi-am dat seama că majoritatea sunt comedii romantice. Singurul care nu e din acest gen e "Girl with a Pearl Earring", o minunată ecranizare a romanului cu acelaşi nume al scriitoarei de origine americană Tracy Chevalier. Romanul e o ficţiune creată în jurul tabloului "Fata cu cercel de perlă" ("Fata cu turbanul") al pictorului olandez Johannes Vermeer.
Vermeer a fost un pictor baroc specializat pe scene domestice de interior ale clasei de mijloc olandeze. De un succes moderat în timpul vieţii şi aproape uitat după moarte, a fost redescoperit prin secolul al XIX-lea, pentru ca acum să fie considerat unul dintre cei mai mari pictori ai perioadei de aur olandeze.
Tabloul "Fata cu cercel de perlă", denumit de critică şi "Monalisa nordului", semnat, dar nedatat, este cea mai cunoscută operă a sa, culorile proaspete şi efectele de lumină vorbind despre stilul original al lui Vermeer.

Povestea:
Griet este o tânără servitoare în casa pictorului Johannes Vermeer. Printre îndatoririle zilnice se numără şi aceea de a-şi ajuta patronul la amestecatul culorilor, petrecând astfel foarte mult timp în studioul acestuia. Van Ruijven, patronul pictorului, o remarcă şi îi cere lui Vermeer să o imortalizeze într-un tablou, sperând în acelaşi timp să o transforme pe tânăra servitoare în amanta sa. Numai că Vermeer se îndrăgosteşte de fată, care trebuie să facă faţă avansurilor lui Van Ruijven, dar şi geloziei soţiei pictorului.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Filmul este o ficţiune, aşa cum e şi romanul. Trebuie să pornim de la acest lucru pentru a nu avea aşteptări de acurateţe istorică sau pentru a nu ajunge să vorbim despre Vermeer într-un cerc artistic ca şi cum i-am cunoaşte viaţa doar după vizionarea acestei pelicule.
Acum că am lămurit asta, voi spune că, la fel ca şi tabloul, filmul este o operă de artă. Din păcate nu am citit cartea lui Tracy Chevalier, deşi de fiecare dată când intru în Cărtureşti îmi propun să o iau.
Partea cea mai mişto din "Girl with a Pearl Earring" este atmosfera. Eduardo Serra, portughezul care se ocupă şi de cinematografia celor două părţi ale lui "Harry Potter and the Deathly Hallows", a dovedit că a meritat pe deplin nominalizarea la Oscar pentru acest film. Urmărind "Fata cu cercel de perlă", te simţi în Olanda în 1600. Decorurile şi costumele reflectă perfect perioada în care se desfăşoară acţiunea. Lumina şi coloristica folosită te transportă direct în tablourile lui Vermeer, ai impresia că fiecarte scenă e pictată în ulei. Un alt lucru remarcabil este folosirea sunetelor - sau, mai bine spus, absenţa zgomotelor inutile din această peliculă, cadrând perfect cu firea liniştită, solitară a pictorului olandez.
Povestea din spatele tabloului. Misterul ce o înconjoară pe femeia imortalizată de Vermeer a făcut ca lumea să aducă diverse teorii cu privire la identitatea ei. Povestea spusă de Chevalier poate că nu este cea adevărată, dar ne permite să pătrundem în lumea lui Vermeer şi să-i privim tablourile cu alţi ochi. Dincolo de a fi credibilă, ne dă ocazia să aruncăm o privire asupra vieţii unui artist de geniu, dar este şi o incursiune în lumea emoţiilor umane. Cunoscutul critic de film Roger Ebert spunea despre "Girl with a Pearl Earring" că este un film despre lucruri nespuse, ocazii nefructificate, potenţialuri nerealizate şi buze nesărutate. Un film liniştit, brăzdat din când în când de emoţii puternice. Nu se ştie cine a fost modelul pentru acest tablou; unii spun că ar fi fost una din fiicele sale, o vecină, soţia unui negustor al vremurilor, dar nimeni nu a mers pe varianta unei amante, pentru că, printre puţinele lucruri cunoscute despre viaţa lui Vermeer, unul este acela că a avut o căsătorie prolifică (la moartea sa, a lăsat 11 copii) şi a trăit într-un cămin controlat de o soacră extrem de vigilentă. Tracy Chevalier a transformat-o pe fata misterioasă şi senzuală în iubita pictorului şi această teorie este, de bună seamă, pe placul nostru, celor în căutare de senzaţional. Filmul urmăreşte simplitatea, nu este o melodramă şi nu exagerează cu intrigi romantice, făcându-ne astfel să ne simţim parte a vieţii personajelor şi nu spectatori în căutare de subiecte de tabloid. "Girl with a Pearl Earring" este un film intim şi exact acest lucru îl face impresionant.
Firth şi Johansson sunt actorii perfecţi pentru această dramă. El este Vermeer, până în cele mai mici detalii, introvertit, uneori invizibil, ascunzându-se după colţuri şi contemplând viaţa din umbra pereţilor, împărţit între îndatoririle de şef de familie şi artistul care are nevoie de solitudine. Ea este Griet, servitoarea inocentă, retrasă, al cărei statut social o împiedică să aibă voce proprie, dar al cărei spirit artistic fac din ea o posibilă pictoriţă. Relaţia dintre ei nu se bazează pe cuvinte, ci pe gesturi fugare şi sentimente neîmpărtăşite, o relaţie care nu are nevoie de vorbe, dar este cu atât mai puternică din acest motiv.


Ce mi-a plăcut mai putin:
- 

Decizie:
"Girl with a Pearl Earring" este un film fascinant, o adevărată operă de artă care ne ajută să aruncăm un ochi asupra societăţii olandeze a secolului al XVII -lea şi asupra picturii flamande din acele vremuri, dar şi un studiu de caz asupra emoţiilor umane. O pictură cinematografică.

Regie: Joe Johnson
Distribuţie: Benicio Del Toro, Emily Blunt, Anthony Hopkins
Apariţie: 2010
Produs de Universal Pictures/Relativity Media/Stuber Productions

La noi: Omul-lup

Când poate fi mai mişto să te uiţi la un horror decât atunci când ştii că are cine să te ia în braţe dacă te sperii? Cu gândul ăsta am pornit când mi-a spus "hai să ne uităm la un film", aşa că am ales "The Wolfman", despre care IMDbul ne anunţa că e un horror/thriller cu o distribuţie interesantă, remake al unui clasic al genului, realizat în 1941 şi al cărui subiect pare mult mai interesant. A ieşit un mare fâs, pentru că unul din noi a adormit după vreo zece minute şi celălalt a renunţat să se uite singur pentru că anumite sforăituri împiedicau o vizionare plăcută.
Am reuşit să văd totuşi filmul când m-am întors la mine acasă, singurică, pe parcursul a vreo două ore jumate, pentru că, de plictiseală, tot puneam pe pauză pentru a face diverse alte chestii.

Povestea:
Lawrence Talbot se întoarce în orăşelul natal, Blackmoor, după ce fratele lui, Ben, dispare fără urmă. Când ajunge, află că Ben fusese găsit mort, iar trupul îi fusese sfâşiat de un fel de animal necunoscut. În timp ce încearcă să afle ce se întâmplase cu Ben, Lawrence trebuie să se confrunte cu amintirea sinuciderii mamei sale, să convieţuiască cu tatăl său, cu care nu are o relaţie foarte bună, şi să reziste sentimentelor pe care începe să le dezvolte pentru logodnica fratelui său. La toate acestea se adună aflarea adevărului despre ucigaşul lui Ben şi acceptarea propriului destin...

Ce m-a ţinut pe canapea:
Evident, nu acţiunea filmului. L-am urmărit până la sfârşit pentru a putea mai apoi comenta cu domnul, care-i şi el cinefil. Trebuie să recunosc că m-a intrigat subiectul. Nu ştiu de ce şi vă jur că nu sunt una din acele piţi care merg cu ce e la modă, dar vampirii şi vârcolacii sunt printre temele mele preferate (sunt fan Buffy - parcă am mai zis asta...; nu sunt fan "Twilight", deci încă pot să mai discern). Oricum, trailerul mi se păruse interesant, Del Toro e un actor care, de cele mai multe ori, transmite, iar Hopkins este printre preferaţii mei, aşa încât "The Wolfman" se transformase într-un must-see.
Părţile bune ale peliculei ţin mai mult de cadru decât de subiect. Imaginea este bună, efectele speciale sunt foarte bine realizate şi nu dau impresia de forţat, aşa cum se întâmplă în multe dintre filmele care apelează la CGI. Vârcolacii sunt credibili, tehnologia actuală în mod clar a contribuit la a elimina efectul de păpuşă controlată cu sfori, mişcările sunt naturale. Violenţa de care dau dovadă animalele este exact ceea ce mă aşteptam de la asemenea personaje (veţi vedea mult sânge, capete smulse, diverse părţi ale corpului zburând prin aer).
S-a creat o atmosferă întunecată perfectă pentru a dezvolta subiectul. De asemenea, secolul al XIX-lea a fost surprinsă în detaliu, arhitectura, costumele, comportamentul şi vorbirea sunt ceea ce fac din acest film unul interesant. De asemenea, coloana sonoră este perfectă pentru o astfel de peliculă, contribuind la atmosfera încărcată.
Nu veţi asista la performanţe de Oscar din partea actorilor, ceea ce m-a cam dezamăgit. Nu mă aşteptam la foarte multe, având în vedere tema abordată, dar totuşi... Anthony Hopkins face un rol bun, în ciuda începutului slăbuţ, dar nu e nimic ce n-am mai văzut până acum şi nu se ridică la calitatea arătată în "Silence of the Lambs".


Ce mi-a plăcut mai putin:
Benicio Del Toro şi Emily Blunt. Ea nu-mi spune nimic, în afară de a fi o fată frumoasă cu accent britanic şi figură ce se potriveşte hainelor de epocă, nu mă impresionează. Del Toro m-a dezamăgit prin lipsa de expresie şi imposibilitatea de a da complexitate unui personaj care, în mod clar, ar fi putut fi mai mult decât un vârcolac. Partea cu lupta interioară e foarte puţin pusă în evidenţă.
Insuficienta dezvoltate a personajelor (nu ştiu dacă e vina actorilor sau a scenariului care nu a permis acest lucru)
Două clişee care m-au stresat (unul din ele foarte mult): de ce, în filmele de acest gen, locurile unde se desfăşoară acţiunea trebuie să poarte un nume sinistru? Şi de ce, în toate filmele cu vârcolaci/vampiri trebuie să apară câte o şatră de ţigani care vorbesc română?
Finalul stupid, pe principiul, hai să lăsăm loc pentru o continuare =))
Ritmul inconsistent al acţiunii (se trece de la lent la foarte rapid şi iarăşi la lent fără nici o explicaţie)

Decizie:
Cred că o să vreau să văd originalul. Asta dacă voi găsi pe undeva "The Wolfman" din 1941. Acesta m-a plictisit în mare parte şi, în afară de câteva scene de violenţă extremă, nu este un horror, ci doar un amuzament bun pentru sezonul estival.

Regie: Mike Newell
Distribuţie: Jake Gyllenhaal, Gemma Arterton, Ben Kingsley, Alfred Molina,
Apariţie: 2010
Produs de Walt Disney Pictures/Jerry Bruckheimer Films

La noi: Prinţul Persiei: Nisipurile timpului

Nu m-am mai uitat la filme de ceva vreme. Am perioade în care orice peliculă, oricât de interesantă ar fi într-o zi normală, mă plictiseşte atunci când n-am chef. De asta nici n-am mai trecut pe aici de ceva vreme (şi se vede...). Dar sper să recuperez, acum că s-au terminat serialele.
"Prince of Persia" nu a fost alegerea mea. Voia domnul să se uite şi, cum eram la el acasă, n-am putut să protestez prea mult. Eu aş fi văzut filmul ăsta mai curând ca pe un desen animat - fără legătură cu faptul că e produs de Disney, ci pur şi simplu pentru că subiectul mi s-ar fi părut mai nimerit astfel. Mai ales că am nostalgia vremurilor când mă jucam la prima ediţie a jocului, pe un 386 care, la vremea aia, era cel mai tare calculator văzut la noi.

Povestea:
Cei trei fii ai regelui Persiei primesc informaţii cum că oraşul sfânt Alamut ar ajuta duşmanii regatului cu arme. În ciuda sfaturilor tatălui lor de a nu porni război, Tus, Garsiv şi Dastan invadează şi cuceresc oraşul condus de frumoasa prinţesă Tamina. Atunci când regele Sharaman este ucis, principalul suspect devine Dastan, fiul său adoptiv, care reuşeşte să scape împreună cu Tamina, încercând să-şi dovedească nevinovăţia.

Ce m-a ţinut pe canapea:
Să nu vă faceţi impresia că "The Prince of Persia" e mai mult decât un film de vară. Unul care va avea, evident, o continuare, pentru că trebuie să urmeze tradiţia jocului şi înclinaţia bolnavă spre trilogii (pe care eu o văd ca pe o lipsă serioasă de inspiraţie...). Dar, surprinzător, este un film care te ţine interesat. Subiectul nu e nici nou, nici extrem de incitant, dar modul în care a fost transpus pe ecran îl face urmăribil fără inevitabilele căscaturi pe care mi le provoacă peliculele de acţiune. Nu sunt mare fan al efectelor speciale măreţe, dar cele de aici au reuşit să mă trimită direct la vârsta de 7 ani, când îl făceam pe dragul de prinţ să sară peste ziduri şi gropi cu săbii ieşind din podea, unde, dacă nu făceam săritura cum trebuie, ajungea săracul mort într-un fel de şpagat foarte hilar. Am impresia că mai mult amintirile pe care mi le-a trezit au contribuit la succesul "Prinţului Persiei", dar poate fi şi acesta un motiv, nu?
În construcţia poveştii şi adaptarea pentru marele ecran se vede foarte bine mâna celor de la Disney şi Jerry Bruckheimer Films. O combinaţie care a reuşit să facă un film cu piraţi (care erau şansele, oare?) un succes de casă în ciuda faptului că acolo adaptarea era după un parc de distracţii (deşi probabil că la "Pirates of the Caribbean" distribuţia a contat cel puţin un 80%). Spre deosebire de alte filme adaptate după jocuri video, "Prince of Persia" este unul chiar reuşit şi nu a fost neapărată nevoie de actori cu renume uriaş pentru a face rotiţele să se mişte, ca în cazul lui "Tomb Raider". Partea bună, ca şi în cazul lui "Pirates...", este că nu trebuie să fii neapărat familiar cu jocul pentru a înţelege filmul, pentru că are un oarecare grad de independenţă.
Asta nu înseamnă că neg rolul distribuţiei. Jake Gyllenhaal nu-mi zice nimic şi cred că a avut noroc că l-a avut partener ca Heath Ledger, altfel n-ar fi fost nominalizat la Oscar pentru "Brokeback Mountain", dar să zicem că n-a fost dezastruos în "Prince of Persia", iar faptul că i-au mai pus şi o pleată brunetă acolo l-a făcut mai digerabil pentru cineva ca mine, care nu suportă pretty boys. Ben Kingsley dă întotdeauna substanţă chiar şi celui mai uşurel subiect şi nu s-a dezis nici aici, iar Alfred Molina, în rolul lui Sheik Amar, este de-a dreptul hilar şi reuşeşte să se impună în toate scenele în care apare.
Peisajele... o, peisajele...

Ce mi-a plăcut mai putin:
Ea. Neinteresantă, drăguţă, dar departe de a fi acea frumuseţe care marca pe oricine ar fi văzut-o, enervantă pe alocuri...
Finalul. Aş fi vrut ceva mai dramatic. Eventual măcar să moară careva.
Unii ar mai zice inacurateţile istorice, care plasează acţiunea câteva secole bune înainte de epoca în care se presupune că a avut loc, dar asta deja e puţin cam mult şi cred că nu interesează pe nimeni.

Decizie:
Eu aş zice că e un film incitant. M-a ţinut interesată mai mult de acţiune decât de persoana cu care l-am văzut (hmm... nu ştiu exact dacă asta e bine pentru film sau rău pentru el, dar să mergem pe prima variantă). Cu recomandarea că trebuie văzut la cinema pentru o experienţă mai interesantă.

Pentru bucureşteni. Cei care nu vor fi atât de ocupaţi cu Bookfest şi Campionatul mondial de fotbal (aşa cum voi fi eu în perioada următoare).

TIFF face un popas şi în capitală, la Noul Cinematograf al Regizorului Român (sala aia de la MŢR pe care eu nu aş recomanda-o nici celui mai aprig duşman). În perioada 9 - 17 iunie, avem ocazia de a vedea o retrospectivă a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, a cărui ediţie cu numărul 9 tocmai ce s-a încheiat.

Juriul, format din Martin Blaney, Christine Dollhofer, Monica Bîrlădeanu (???), Barmak Akram şi Irene Smits a decis ca premiul în valoare de 10.000 de euro să fie acordat filmului "Mundane History" / "Poveste anodină", regia Anocha Suwichakornpong, pentru „structura sa neconvenţională şi folosirea eclectică a imaginilor în această poveste emoţionantă, care arată cât de dureroasă poate fi viaţa şi ne demonstrează că oamenii au nevoie unii de alţii, indiferent de diferenţele de clasă socială.” Filmul nu va fi proiectat la Bucureşti (logica asta mă lasă câteodată fără cuvinte), în schimb eu am văzut câteva titluri pe care aş vrea să le urmăresc. Aici programul complet.

Tot începând de astăzi şi până pe 13 iunie, Piaţa Mică, Teatrul de Vară şi Centrul Cultural Habitus din Sibiu vor fi gazdele proiecţiilor TIFF 2010. Pe lângă filme, organizatorii au mai pregătit "evenimente muzicale, invitaţi speciali şi alte surprize menite să alcătuiască un eveniment cinematografic de proporţii". Sibienii vor putea vedea, în premieră absolută în România, animaţia "The Fantastic Mr. Fox", dar şi două filme româneşti, "Mânuşile Roşii", în regia lui Radu Gabrea, şi "Eu când vreau să fluier, fluier", în regia lui Florin Şerban. Mai multe despre evenimentul de la Sibiu pe site-ul oficial al festivalului.

Dacă mă întrebaţi pe mine, Sibiul pare o destinaţie mult mai atrăgătoare, din toate punctele de vedere, decât minunata noastră capitală.